Nenorocirea a început odată cu apariția șantajului. Aici, Ibsen nu s-a zgârcit la coincidențele de efect, de unde și pe baza cărora ghemul se deșiră și se tot încâlcește. Un funcționar (avocatul Krogstad) concediat. Ca să i se facă loc taman Christinei Linde, prietena (prin Nora) a familiei Helmer. Care Christina a avut un amor eșuat (printr-o nedreaptă părăsire) tocmai cu nefericitul Krogstad. Secretul adânc ascuns și strașnic păzit: același avocat a ajutat-o, cu niște ani în urmă, pe aceeași Nora, să îi salveze viața soțului grav bolnav. Un împrumut bănesc, girat printr-o chitanță / poliță falsificată. Complicată și urâtă istorie... Acum, în disperare de cauză, nedreptățitul funcționar se agață de firul de păr care este (ați ghicit!) aceeași micuță Nora. Mă scapi, sau te dau în gât - cum se zice, urât, printre șantajiștii profesioniști.
De aici, problemele se complică și mai tare. Pentru că odiosul Krogstad nu este (deși încearcă să fie, căci n-are încotro) un șantajist pur-sânge. Dimpotrivă. A ajuns pe marginea prăpastiei; mai pe drept, mai pe nedrept. În lipsa oricărei alte soluții onorabile (sau măcar funcționale) strânge lațul în jurul gâtului fragil al Norei. Aici se acumulează și dă în clocot tensiunea conflictului. Beneficiarul Torvald (însănătoșit, întărit și promovat) nu trebuie, în ruptul capului, să afle nimic. Nici că viața i-a fost salvată de ea; nici că un fleac... o măruntă chichiță procedurală a făcut posibil aranjamentul secret și (prin prisma moralei publice) imoral. Cum... nevasta lui?! Nu se poate accepta așa ceva! Omul are principii severe, rigide. Iar ea știe asta. De aceea i-a ascuns și partea frumoasă (generoasă, altruistă) a istoriei de demult... ca să nu ajungă la cealaltă, urâtă. Căci Torvald nu știe multe; iar ea îl cunoaște foarte bine. De aceea este nu speriată, ci îngrozită. Înnebunită de frica amestecată cu rușine. Disperatul Krogstad a apucat, însă, să-i (de)scrie beneficiarului Torvald toată tărășenia. Chiar dacă ajunge să regrete (căci, prin ceva întorsătură dramaturgică a condeiului și a sentimentelor, Christine îl reprimește la sufletul ei și îl convinge să renunțe la răzbunare), scrisoarea a apucat să fie aruncată (lansată, ca o bombă cu efecte devastatoare) în cutia de corespondență a familiei Helmer. A cărei cheia unică se află, desigur, în posesia absolută a "andrisantului" cunoscut. Care devine, astfel, și cunoscător al conținutului și nerecunoscător față de efortul, sacrificiile și spaimele soției. Reacția lui - scurtă, impulsivă devastatoare: autoarea este desființată, pe principii formal morale. Nu contează scopul în care a acționat, nici faptul de a nu fi produs nimănui vreun prejudiciu; chiar dimpotrivă. Dur, brutal, orb în principialitatea lui butaforică, de funcționar corect - de stâlp al societății, pentru cine cunoaște teatrul lui Ibsen - acesta o face praf pe nefericita "vinovată". Sentință fără drept de apel: legătura conjugală va rămâne strict formală, adică de ochii lumii (o "lume bună", pentru care divorțul nu cade bine; căci altfel...), impura victimă nu va mai avea acces la educația copiilor și nici dreptul la afecțiunea lor. Recunoștință? Nici vorbă. Aici sunt chestii serioase, "ca lumea". Lumea aia rigidă, corectă, pentru care litera legii eludează spiritul aceleiași legi. O morală uscată, stearpă... și care nu poate produce nici milă, nici înțelegere sau generozitate.
Doar că, după ce a pus mâna pe documentul compromițător și s-a descărcat nervos, același domn și stăpân s-a răcorit... gata i-au trecut pandaliile cele apretate în principii solide, imuabile. O iartă, chipurile. Să se scuture, să-i fie învățătură de minte și să nu mai facă altădată... să treacă, cuminte, în raftul ei, alături de celelalte păpuși.
Aici apare, însă, lovitura de teatru (căci, doar suntem la teatru, nu?): docila, blânda, fragila, păpușica Nora refuză iertarea. Adică nici măcar nu o refuză. Criza i-a relevat atât caracterul brutal al soțului, cât și demnitatea ei, "trezită din pumni", cum s-ar zice pe un ring de box. Gata. Îi ajunge. Revelația nu mai are loc de dus întors. Pleacă. Are puterea... și demnitatea... și curajul să părăsească totul, lăsând în urmă și casă, și familie, și prejudecăți, și pseudo-sentimentele avariate ireversibil. A înnebunit Nora? Cum poate să facă așa ceva?
În viziunea regizorală asumată de Chris Simion Mercurian, ideea suferinței, a crizei nevindecabile și a depresiei fără leac îmbracă tot spectacolul. Casa cu păpuși e afară, în foyer: cu piesele ei de mobilier, cu tablouri și obiectele decorative. Scena este, fără dubii, un salon de spital; locul unde se petrec toate grozăviile. Scenografia rafinată, expresivă a Mariei Miu te orbește printr-un alb imaculat, adesea orbitor. Ușile se deschid fără zgomot, ca în visul devenit coșmar Prin ele, intră și ies (se strecoară sau izbucnesc, se retrag ori se pierd) siluetele celorlalte personaje, îmbrăcate în negrul dur, casant, atât de obișnuit societăților închise, conformiste, autoritare. Albe sunt doar costumele celor trei copii ai familiei Helmer, deopotrivă îngeri sau infirmieri ai universului spitalicesc în care mama lor își consumă suferința. Frontal, o fereastră neagră ca o gaură la fel de neagră (reflexe expresioniste subtil asimilate) face legătura cu lumea din spate: incertă, surprinzătoare, chiar primejdioasă. O lume a umbrelor amenințătoare, coșmarul obsesiv al bolnavei.
Până și scena petrecerii de Crăciun devine o sarabandă de falsă voioșie, cu datul poalelor peste cap numai până la un anumit punct al decenței / conservatorismului, cu severul Helmer "băiat bun", costumat ca de carnaval și împopoțonat cu o perucă ridicolă - preambul zgomotos, nebun la bâlciul dezvăluirilor. Adică, vezi Doamne, putem să ne și dăm în stambă, la o adică... dar nu chiar până la capăt. Insinuat discret, mesajul cântecului S.O.S. (ABBA) se revarsă zgomotos peste petrecăreții de ocazie, care-și pot pierde, puțin morga... dar nu pentru mult timp!
"Unde sunt acele zile fericite? Par atât de greu de găsit / Am încercat să ajung la tine, dar tu ți-ai închis mintea / Ce s-a întâmplat cu dragostea noastră? Aș vrea să înțeleg..."
Da, strigătul Norei este un SOS. Unul disperat, chiar dacă se revarsă "înlăuntrul ființei sale", cum ar fi spus Bogardo. Se aude, dar nu este înțeles nici de soț, nici de prietena Christine, nici de lumea în care evoluează familia Helmer. Și atunci, se stinge. În criza afectivă, în neant, poate într-o nobilă nebunie? Căci asta pare, prin prisma filistinismului burghez, decizia ei de a refuza iertarea și a părăsi totul... Casa cu păpuși, familia, lumea rigidă, înțepenită, cu rațe sălbatice eșuate și cu un constructor Solness, pe care păcatele trecutului îl copleșesc și distrug afectiv.
Într-o montare de rafinată și profundă tensiune, Chris Simion Mercurian a prins și analizat cu delicatețe, cu forță și cu o limpezime fără cusur, o lume hipercorectă, la limita dezumanizării, în care respectul și recunoașterea omului țin de niște norme quasi-golite de conținut, imuabile. O agonie bine lustruită în luciul părelnic al fățărniciei o macină pe bolnava Nora. Scăpare? Una... cel mult iluzorie. Refugiul evadatei devine spitalul, un univers și mai închis și mai strict, unde personajul devenit pacient se bucură de îngrijire. Nu de înțelegere, nici de empatie sau, Doamne ferește, de compasiune.
Într-un spectacol excelent legat și echilibrat (într-adins l-am așteptat să se rodeze, amânând vizionarea, și cred că am făcut bine procedând așa), cu tensiuni subterane ce anunță erupția de lavă fierbinte a finalului, eșecul personajului este pregătit minuțios, perfect motivat în cele mai mici amănunte. Regizoarea nu s-a temut de inefabilul personajului, de turbulențele psiho-afective ale Norei. Nu a simplificat, nu a lăsat nici să se subînțeleagă. A pătruns, ca o incizie cu laserul, în mintea și - mai departe - în sufletul eroinei. Nici nu a alunecat spre (poate) tentante asocieri - Antigona putea fi una dintre ele. Căci, dacă ar fi comis această eroare, Torvald ar fi fost validat moral, pe principiul "unde-i lege, nu-i tocmeală". Dar atotputernicul soț este mai întâi tăvălit prin vâltoarea petrecerii, arătându-i, pasămite, chipul uman. Mă rog... caraghios, ridicol, dar totuși scos din aspicul costumului său negru și al morgii asumate. Abia apoi, astfel vulnerabilizat, își dă pe față arama brutalității, al principialității absurde. Pusă la zid, fragilei Nora i se anulează motivațiile, justificările. Interogatoriul patetic și contondent se ghidează pe principiul cazon "când vorbești cu mine, să taci!". Iar victima tace... o crezi înfrântă. Anulată. Desființată. Procesul limpezirii este scurt, intens, nebănuit. Pot să vină șapte... șaptezeci de iertări mizericordioase. Nu mai contează. Doar că... Sub revelația încercată, hotărârea ei e luată și nu mai poate fi clintită. Măreția acestui abandon este sublimă. Casa? Care casă?! Copiii...? Mai sunt ei copii, sau...? În viziunea C.S.-M., aceștia au ajuns (în fond, foarte plauzibil) personal medical de supraveghere și îngrijire a bolnavei. Adică tot niște paznici. Casa cu păpuși s-a făcut țăndări, prin implozie afectivă. Eliberată de constrângeri, îmbrăcată sobru în pardesiul crem și cu pantofii roșii, Nora pleacă, fără să ezite Și, cu atât mai puțin, să privească înapoi... nici cu mânie, nici cu regret. Game over, cum se zice.
Distribuția răspunde cu convingere, devotament și măiestrie sarcinilor de joc încredințate. Irinei Movilă îi reușește, poate, rolul vieții. Apăsată de grija vinovăției, conștientă de propria vulnerabilitate, actrița evoluează, parcă, pe o sârmă. Știe că nu are centură de siguranță (ca și cheia de a cutia de scrisori, aceasta se află în stăpânirea exclusivă a domnului soț). Dar se ține tare, nu alunecă, nu se prăbușește. Zbuciumul interior se revarsă și tensionează universul în care evoluează, moment cu moment, sub spectrul dezvăluirii și al condamnării. Frica o domină, dar nu o copleșește. Emoțiile se acumulează, omenește (chiar femeiește, ar zice unii mai incorecți politic), dar sunt stăpânite cu demnitate, cu curaj... cu o admirabilă înțelepciune. Forța interioară nu se frânge, oricâte încercări ar pune-o la încercare; iar această certitudine îi este transmisă spectatorului cu o naturalețe admirabilă. Este Nora victorioasă? În interpretarea Irinei Movilă, asta rămâne deasupra oricărui dubiu.
În întruparea lui Ioan Andrei Ionescu, Torvald Helmer are parte de șansa de a ieși din stereotipul cu care a fost, îndeobște, acreditat personajul. Umanizat? N-ai prea zice. În fond Ibsen l-a creat puternic, monoton, de neclintit. Adică pe tiparul modei sociale. Previzibil în duritatea lui structurală, Șeful (capul familiei, directorul băncii) oferă surpriza unei nebănuite frivolități, când se tăvălește pe acordurile muzicii de petrecere. Momentul de maximă și surprinzătoare slăbiciune se petrece, însă, odată ce primește renunțarea totală a lui Krogstad: blestemata de poliță incriminatorie. Cu ea în mână, Torvald își scapă hățurile seriozității sale apretate și face un circ ridicol, izbăvitor. Foarte asemănător cu al coanei Joițica, atunci când recuperează scrisoarea buclucașă. Gata... aparențele sunt salvate. Și, odată cu ele, aspra-i conștiință. Mărinimia exaltată îl face să dea înapoi, acordând nefericitei terorizate și deja condamnate, augusta-i iertare. Aparențele au fost salvate; restul... la naiba, doar oameni suntem, nu? Ne mai supărăm, mai facem urât (că așa trebuie)... important e că ne trece. Ce-am spus? Niște vorbe, acolo... ca tot omul la nervi, la necaz. Actorul joacă extrem de convingător obtuzitatea ce-i face de neînțeles decizia nevestei de a-i părăsi pe toți. Și devine, astfel un semn decisiv de punctuație al întregii istorii.
La rândul său, Șerban Pavlu configurează foarte nuanțat, atent la detalii și fără tentația supralicitării emoționale, acel Krogstad strâns cu ușa până la a fi stors de tot cinismul și egoismul salvării "cu orice preț". Aportul de forță și luciditate (foarte frumos redate de Amalia Ciolan) al Christinei Linde găsește astfel un specimen uman pe măsura generozității probate.
În fine, evoluția fatidică a doctorului Rank îi oferă lui Mihai Munteniță prilejul de a contura cu delicatețe și înțelepciune o altă ipostază a suferinței inevitabil asumate.
Teatrul lui Ibsen ne oferă spre reflecție poveștile a două fete: Fata bună (Nora) și cea rea (Hedda Gabler - de care mă voi ocupa ulterior). Despre cea dintâi, o legendă credibilă, care circula chiar și acum vreo jumătate de secol, pretinde că personajul chiar a existat ca atare. Disperată să facă rost de bani, ea i-ar fi scris lui Ibsen, povestindu-i tot necazul și rugându-l să-i împrumute suma cu care era șantajată. Ibsen, se știa pe atunci, a scris piesa, dar nu i-a dat banii; iar ea, din disperare, s-ar fi sinucis. Anii au mai trecut... a apărut atotștiutoarea Wikipedia care confirmă prima parte a poveștii. Doar că, pretinde varianta actuală, dramaturgul ar fi salvat-o, totuși, rămânând apoi prieteni. Care să fie adevărul? Fiecare și-l poate alege pe cel mai tentant... căci Nora rămâne Nora.
(foto: Florin Ghioca)