A extrage esența dintr-un roman de peste 500 de pagini nu este o treabă chiar așa de simplă. Dar când o faci cu dragoste, îți iese. Lui Andrei Mihalache i-a ieșit un "maidan cu dragoste" de aproximativ o oră, populat cu personaje pitorești, adevărate tipuri umane specifice acestui mediu arid, promiscuu, în sufletele cărora sălășluiește bunul simț, omenia, dragostea. Îmbrăcate în vestimentație adecvată de Wilhelmina Kuron Bekesi, personajele înmiresmează aerul vetust al periferiei cu farmecul ei de odinioară, universul copilăriei scriitorului purtat / păstrat pretutindeni în suflet de George Mihail-Zamfirescu, devenit pentru puțin timp și sătmărean. Conexiunea spirituală între regizorul evocator și această lume periferică trebuie semnalată de la bun început. Ea face ca înscenarea să pară credibilă și în mare măsură adorabilă, nostalgică, înainte să ne dăm seama că este vorba despre un mecanism profesional de rutină.
Delimitarea periferiei bucureștene, "gârla Ciurel", se face ca în Domnișoara Nastasia. Până la bariera de la calea ferată, de unde începe o altă lume. Maghernița cu nume urât, ce "nu se poate rosti", este raiul actualizat în amintire pentru naratorul Iacov, pus la înaintare pe mica scenă de Stelian Roșian. Evocările lui nu sunt neapărat nostalgice, cât mai ales realiste, de un realism crud. Modulațiile vocii lui trădează emoția fără să o sublinieze grobian ca și cum s-ar feri să devină patetic. Treptat, reînvie în memoria naratorului (și implicit pe scenă) făptura fragilă a lui Iacov copil (în persoana lui Cezar Gardoș) și a copiliței Fana (Sara Văran). Apropierea dintre ei exprimă o duioasă tandrețe și împletește firele narațiunii în scene de un naturalism eclatant.
Fana ajunsă la maturitate (interpretă Alina Negrău) face parte din acest peisaj și reprezintă raza de lumină pogorâtă pe pământul limitat al periferiei. Îmbrăcată în rozul cu volănașe al rochiei, ea semnifică un orizont al speranței.
Remarcabilă ideea regizorului de a-i pune spate în spate, central, în final, pe copiii de atunci cu adulții copleșiți de aura amintirilor. Între ei se derulează salba de speranțe, amăgiri și dezamăgiri ale acestor dezmoșteniți ai sorții. Mama lui Iacov, desenată în linii edulcorante de Carmen Frățilă, altfel decât limbuta de Vecină din Domnișoara Nastasia. Tatăl băiatului care pune întrebări ciudate despre rolul lui Dumnezeu în lume e întruchipare a omului simplu, robit de muncă, în interpretarea lui Ciprian Vultur, dar capabil să dea explicații înțelepte în orice împrejurare. Andreea Mocan dă culoare și produce animație în sânul comunității în care trăiește ea, țiganca Safta, țintă a batjocoririlor de tot felul. Cântecele ei cu iz nostalgic sensibilizează spectatorul. Gore, bărbatul țigăncii, interpretat de Cătălin Mareș, e îmbrăcat în uniformă albastră de cheferist hamal în gară, ușor morocănos, robit și el muncii.
Lucia Maria Racșan e certăreața Mădălina cu piciorul ei de lemn, ranchiunoasă și mofluză, figură pitorescă totuși, întrucât e considerată "ceasornic" pentru bocănitul ei în caldarâm.
Mai puțin conturată caracterologic mi se pare Donica, interpretă Alexandra Odoroagă, dar și ea întregește vioiciunea grupului social incriminat, sporind într-un fel acel dulce tumult de viață, dragoste și drame specifice mediului radiografiat. Cu aere de proprietar îmbogățit peste noapte evoluează Sorin Oros în rolul Fane, fostul pușcăriaș, pentru care și sărbătoarea Paștelui e doar un prilej de a aduna de la acești sărmani chiriile. Tibor Székely e, ca și în Domnișoara Nastasia, un autentic și simpatic crâșmar.
N-aș spune că romanul lui George Mihail-Zamfirescu, dramatizat de Andrei Mihalache într-un spectacol predispus nostalgiilor, prezintă viața unor oameni învinși de o soartă nedreaptă, cum au încercat să motiveze criticii literari din vremea "comunistă". În interbelic a existat sărăcie, a existat exploatare, în comunism nu va mai exista, clamau ei... și s-au folosit de opera lui "Gemi Zamfirescu" pentru a exemplifica răul social zugrăvit în paginile narațiunii. Azi, prin lectura propusă de regizor, mi se pare mai degrabă o oglindă veridică a unei lumi adormite în memorie. Despre această lume în amurgire nu se poate vorbi, scrie, regiza altfel decât cu dragoste.
(Foto: Süveg Károly)