Justiția internațională ar trebui să fie echivalentul păcii, deoarece ea e chemată să rezolve, în locul războiului (pe care documentarul îl declară depășit, în secolul XXI), conflictele dintre state, comunități, colectivități de oameni.
Doar că nu justiția administrată de Curtea Penală Internațională (ICC) poate face acest lucru, ci justiția administrată de Curtea Internațională de Justiție. Faptul că ambele instanțe internaționale își au sediul la Haga nu este o scuză a confuziei asupra competenței lor materiale și generale, în sensul făcut de fostul procuror al ICC, Luis Moreno Ocampo. Curtea Penală Internațională (ICC) practică o justiție retributivă și / sau restaurativă, ea ocupându-se de consecințele războiului pe care cealaltă instanță internațională, Curtea Internațională de Justiție, nu a reușit să îl zădărnicească, la timp, pe calea negocierilor de pace dintre statele beligerante. Doar Curtea Internațională de Justiție administrează o justiție preventivă, sub directa egidă a ONU. Justiția penală, represivă, colaborează cu ONU, inclusiv prin intermediul Consiliului de Securitate (care îi poate cere să intervină, deși nu trecând peste veto-ul statelor membre permanente din cadrul Adunării Generale a ONU, și nici în afara jurisdicției ICC). Instanța penală internațională judecă persoane fizice (criminali de război), cealaltă (a ONU) dialoghează cu statele, prin administrația lor reprezentativă (miniștrii de externe). În teorie, nu ar trebui ca șefii de state să răspundă la ICC, penal, în nume personal, pentru crime de război, doar pentru că sunt șefi de stat, ci și pentru că, în această postură, au devenit și criminali de război.
Abia in mod indirect ICC contribuie la menținerea păcii internaționale, prin descurajarea născută de soluțiile ei și temerea pe care ele ar trebui să o inducă asupra liderilor politici. Dar, în esență, rolul instanței penale internaționale rămâne unul represiv, nicidecum preventiv (așa cum este cel al instanței internaționale care tratează pacea lumii în raport cu statele, în calitatea sa de instituție a Națiunilor Unite).
Acuzația nesemnării tratatului fondator, de la Roma, de către SUA și Rusia, este întemeiată, dar nu explică problema endemică a războiului și nici pe cea a neeradicării sale. Altfel spus, statele lumii nu se pun de acord asupra eradicării plăgii războiului, cu atât mai puțin pe calea unui tratat internațional. Statele lumii nu cad de acord nici asupra naturii ontologice a războiului, pe care nu toate îl consideră o plagă. Ca dovadă, îl practică sau îl consideră avantajos. Natura filozofică a războiului poate stârni războaie, la fel ca și aplicabilitatea principiului latin "si vis pacem, para bellum". Nu am aflat când este războiul o necesitate (de apărare) și când un paravan pentru înavuțire, așa cum se afirmă inclusiv în raport cu Ucraina. Julian Assange nu mi se pare a avea căderea morală de a se pronunța în această privință.
Tolerarea și / sau cultivarea războiului este, însă, un motiv de a analiza respingerea Tratatului de la Roma de către S.U.A. și Rusia. Documentarul arată cum, în numele SUA, Mark Pompeo și-a exprimat opinia nediplomatică față de membrii acestei instituții penale internaționale, ICC, la judecata căreia SUA nu doresc să îi expună pe cetățenii săi. Nicio surpriză. S-a întâmplat și în cazul morții regizorului Cristian Nemescu, atunci când autoritățile americane și-au scos diplomatul din România, când s-a trezit din aburii beției care provocase accidentul mortal.
Totuși, fie și formal, SUA se supun justiției internaționale în materie de pace, la Curtea Internațională de Justiției, aflată sub egida ONU. O fac în calitate de stat (era să spun "la fel ca Rusia").
Ideea documentarului, dedicat procurorului Benjamin Ferencz (acuzatorul de la Nuremberg, recent trecut în neființă, la vârsta de 103 ani), este războiul împotriva ideii de război. Pentru această idee, Benjamin Ferencz încă mai lupta, în instanța internațională, la 92 de ani. Probabil că își dorea incriminarea războiului în sine, ca infracțiune internațională, adusă în fața Curții Internaționale de Justiție, sub egida ONU. Nu în fața ICC. Altfel, nu văd eficiența ideii, nici eventualul ei caracter revoluționar. În prezent, la fel ca în problema armelor (văzute ca indispensabile, în SUA), încă se mai admite ideea de război. Situația premisă a Convenției de le Geneva este aceea a unui conflict armat în care măcar răniții și bolnavii se cer a fi tratați omenește. Pasul imediat următor pentru evoluția omenirii ar fi acela de a suprima situația premisă, incriminând războiul în sine și încetând a-l mai practica, sub sancțiuni internaționale. Doar așa, dacă premisa acestuia nu ar exista, nu ar exista răniți și bolnavi din cauza lui.
Nu această propunere, de lege ferenda, reiese din documentar. Se întâmplă așa ca urmare a retoricii înșelătoare a lui Luis Moreno Ocampo. Acesta susține una și bună: dacă Tratatul de la Roma, de înființare a ICC, nu ar mai restrânge jurisdicția curții penale internaționale doar la statele semnatare, procurorul ar putea investiga crima internațională și, dintr-o dată, de teama ICC, nu ar mai fi război în lume. Greu de crezut și de pus în practică, democratic vorbind (un tratat internațional semnat într-un colț al lumii, care ar impune reguli internaționale, fără ratificare, ar spori conflictul, în loc să îl atenueze). În plus, prinderea criminalilor de război, ca persoane fizice, fie ei chiar șefi de stat, nu ar angaja răspunderea statului agresor și nici nu ar condamna ideea războiului. Cu atât mai puțin l-ar putea preveni.
Deranjează nu atât confuzia (din partea unui procuror internațional, mai ales), cât frustrarea din care provin ideile neclare ale acestuia. În realitate, vedeta Luis Moreno Ocampo suferă. Iată lista frustrărilor lui, de ordin personal:
nu a făcut nimic pentru ca Palestina să aibă acces la justiția ICC, fapt ce i se reproșează și pe care el însuși îl consideră o neîmplinire, mai ales că obiectivul a și fost atins imediat după plecarea lui din funcția de procuror al ICC;
nu mai are rolul de vedetă din timpul procesului din Argentina (nu îi rămâne decât să fluture afișul filmului Argentina, 1985);
nu a operat nicio investigație "proprio motu", pe care statutul ICC i-l permitea, formal (desigur, dacă ICC ar fi avut și jurisdicție în statele inaccesibile, vizate de el).
Întrebat de taximetristul care îl conduce de la Haga la Nuremberg dacă nu i se pare că această instanță penală internațională judecă doar caracudă, nu și "țări mari", precum SUA, nu reușește să explice adevărul, acela că instanța penală internațională nu judecă state, ci oameni.
De altfel, comportamentul nostalgicului procuror Luis Moreno Ocampo este cât se poate de războinic. Intră în controversă cu președintele completului de judecată, în dosarul Thomas Lubanga. Președintele este un om extrem de politicos, amabil și reținut. Caută să poarte o conversație cu subalterna lui Ocampo, dar nu reușește din cauza superiorului Ocampo. Pacifistul Ocampo nu își lasă subalterna să răspundă întrebării președintelui, îi poruncește un anume răspuns, ca să curme discuția și să poată vorbi el în locul ei. În plus, i se mai și adresează pe numele ei de familie, ca oricărei subalterne. Nu emană prea mare credibilitate, doar autoritate, machism (latino) și un spirit marțial. Or, prerogativa investigației "proprio motu", utilizată în condițiile unei jurisdicții internaționale impuse nelimitat, nu trebuie să cadă în derizoriu, conducând la acuzații sortite respingerii, în fața unor judecători imparțiali și mai puțin îndrăgostiți de propria imagine filmată prin diverse documentare. Un judecător precum Gian Maria Volonté, din Porte aperte (r. Gianni Amelio, 1990), nu ar ceda.
Confuzia provocată de Ocampo are și o explicație tehnică, aceea că ICC judecă patru categorii de crime, dintre care trei sunt de așa zis "drept comun" sau "de atrocitate" (genocidul, crimele de război și crimele împotriva umanității) iar o a patra categorie o constituie "crimele de agresiune". Acestea din urmă sunt nodul discordiei. Ocampo cere o jurisdicție lărgită a ICC pentru crimele de agresiune. Susține că s-ar putea interveni, pe baza lor, împotriva Rusiei agresoare, deși Vladimir Putin și-a primit acuzarea din partea ICC, pe baza celorlalte categorii de infracțiuni. Aceste crime "de agresiune" sunt și cele care, sub altă terminologie, sunt de competența Curții Internaționale de Justiție, cea care le poate analiza în raport cu statele agresoare. Practic, în materia agresiunii, competența materială a ICC (vizând agresorii individuali) se suprapune cu cea a instanței internaționale a ONU (vizând statele agresoare). De aici, confuzia și lupta pentru competență materială și celebritate internațională.
Așa se face, astfel, că șefii de state pot răspunde penal, în nume personal, în fața ICC, pentru crime de război. De cele mai multe ori, e chiar inevitabil (cazul Slobodan Milošević, pe care doar moartea în captivitate l-a salvat de o condamnare, deși actorul atrocităților a fost comandantul său, Ratko Mladić, care își domina șeful). Invers, ceea ce ar fi de competența materială a ICC (inertă, în lipsă de jurisdicție), poate ajunge să se formuleze în fața instanței internaționale ce funcționează sub egida Organizației Națiunilor Unite. În această situație este acuzația adusă de către Africa de Sud împotriva Israel, la Curtea Internațională de Justiție. Această petiție statală acuză Israel că nu respectă Convenția de la Geneva și reglementările internaționale privitoare la genocid. Opinia publică a înțeles, greșit, că deja se judecă genocidul din Gaza. Soluția pronunțată a fost una pe care Pilat din Pont ar fi dat-o. Ideea genocidului s-a strecurat, însă, în discursul public, ceea ce nu e de natură să sprijine reprimarea sa justificată. Lupta pentru acest tip de competență și pentru o poziție onorabilă în istorie creează confuzie asupra noțiunilor juridice internaționale, într-un mod care sporește conflictul.
Documentarul merită văzut, deoarece obligă la lectură, cercetare și punere pe gânduri. E un prilej să îl auzim pe Tony Blair asumându-și, răspicat, vinovăția personală pentru războiul din Irak, din 2003. Contextul în care pică spusele lui, din 2016, schimbă total percepția asupra a ceea ce trebuie să credem din demagogia politică legată de necesitatea unui război neînceput, dar de mare amenințare (cum ar fi cel despre denazificarea urmărită de operațiunea specială). E, totodată, un prilej să privim războiul ca pe o plagă ce trebuie eliminată din practicile societății umane, cu instrumente legale adecvate, cu o legislație internațională clară, cu înalta conștiință a aplicării lor, precum și cu entuziasmul și decența unui Benjamin Ferencz.