Sala Palatului, aşadar, Shaman. Muzică live, orchestra situată în spatele scenei. Solista, o voce uşor guturală, cântece în dialect, altele cred chiar în aromână - cum altfel m-aş fi trezit că recunosc cuvinte din când în când... poate doar dacă nu s-a petrecut cu mine, în timpul spectacolului, un fel de magie ca în Al treisprezecelea războinic şi am început să înţeleg turcă. Fac un experiment, în contra naturii mele: ascult muzica prin toţi porii şi am tendinţa de a închide ochii şi de mă lăsa transportată.
Totul a fost gândit ca o poveste. Te ameţesc culorile, la început, mai ales în costume. Nimic ţipător, anotimpuri de muzică. Multă stilizare faţă de tradiţie, şi-n costume, şi-n dansuri. Scenele alternează ca un vis, unde nu există elemente de legătură; cu toate acestea, ştii ce s-a întâmplat înainte. Ţi se pare firesc deja că, de la dansul ameţitor al unor flăcări, se trece la trei dervişi (în alb, desigur), care se învârt până la intrarea în transă.
De la un anumit moment încolo, te întrebi dacă mai există altă filozofie în afară de iubire şi război. Pasiune, în ambele ei forme de manifestare extremă. Apropierea instinctivă a tărâmurilor. Unele mişcări ale mâinilor îmi amintesc de culegerea delicată a unui fruct, să fie oare un împrumut din flamenco?
După culori, alb şi iubire, femeile îşi pregătesc bărbaţii de război. Ei se întorc cu spatele - sunt deja plecaţi într-un fel, iar ele le aşează pe umerii albi veşmânt de luptă - o vestă.
Rămân pe scenă prim-soliştii, fiecare pe câte o parte. De pe margini, două reflectoare, centrate pe fiecare dintre ei. Fundalul devine alb, umbrele lor se apropie, deşi cei doi rămân şi dansează fiecare separat. Umbrele se ating însă, dansează împreună. În cele din urmă, cea a bărbatului se apleacă sărutând mâinile împreunate ale iubitei. Scena rămâne goală, umbrele se apropie însă, îmbrăţişându-se. În sală nu se mai aude nimic, cred că suntem peste două mii de oameni cărora ni s-a oprit în acelaşi timp răsuflarea. Abia peste câteva secunde izbucnesc aplauzele... nici acum nu ştiu dacă de la început umbrele au fost ale altor dansatori, aflaţi după cortină (dar atunci unde s-au proiectat umbrele celor doi, de pe scenă?! şi cât de dificilă trebuie să fie o asemenea sincronizare...), sau acelea au apărut abia în momentul final, abia atunci luminaţi din spate... oricum, iluzia este uimitoare.
Urmează scene de luptă, din ce în ce mai ameţitor sunetul de tobe, celor din orchestră li se adaugă dansatorii, purtători de darbuka, se amestecă sonurile, mâinile, paşii.
Ce este între război şi iubire? Purtătorul de veşti. Femeile, al căror dans e acum luat cu încetinitorul. Apare un dansator micuţ - grija pentru detaliu -, cu o darbuka. Ştii... toba, mijloc de comunicare a veştilor. Imposibil de descris "recitalul". Cum trece pe rând pe la fiecare şi fiecare femeie îşi ridică toba, ca pentru a primi vestea pentru ea special. De la una singură îşi întoarce însă faţa cel care aduce cuvinte fără cuvinte... cea care dansează cu umbra.
Întoarcerea tuturor de la război, cu shamanul care îi aduce acesteia numai vesta şi toba iubitului. Din nou se face alb fundalul, iar umbra ei se întâlneşte cu umbra lui (pe scenă, de data aceasta, nu e decât ea), însă mult mai palidă. Atât de delicată întâlnirea umbrelor. Apoi el îi sărută mâinile împreunate (mai ţineţi minte mai devreme?), se întoarce cu spatele, iar ea îi pune vesta pe umeri. E atât de puternică iluzia, încât te aştepţi să îi rămână vesta. Numai că, să nu uităm, vesta există în realitate, umbra însă nu. Aşa că umbra dispare, iar vesta cade pe jos (şi ea a crezut, nu-i aşa, că vesta îi va rămâne pe umeri...). Cei dispăruţi nu se mai întorc.
Felinare. Singura lumină călăuzind neîntoarcerea. Pentru ca viaţa să o ia din nou de la capăt, pe acelaşi cerc: timp pentru moarte, timp pentru plâns, şi apoi alt timp pentru viaţă, pentru iubit.
Lumină. Violet, şi verde. Apoi alb.
La final, reapar toate culorile.
Îmi povestea un coleg turc despre unul dintre dansuri, acela al femeilor cu săbiile, ca fiind stilizat dintr-un dans tradiţional din Anatolia, iar eu l-am întrebat bine, dar dansul, dansul în sine, ca mai toate dansurile populare de peste tot, provine din ceva ce s-a întâmplat cu adevărat, asta şi este, stilizarea, spre neuitare, a istoriei... s-a uitat uimit la mine... abia atunci a înţeles că de fapt e o poveste... e ca şi cum noi am privi căluşarul, dar nu am reuşi să trecem mai departe de reprezentare...
Mă întreb cine-şi doreşte luni seara o porţie bună de romantism.