iunie 2024
Festivalul Internațional de foarte scurt metraj Très Court, 2024
Institutul Francez din România sărbătorește în 2024 o sută de ani și este încântat să vă prezinte cele mai bune filme de maxim patru minute din lume cu ocazia celei de-a 26-a ediții a Festivalului internațional de foarte scurt metraj Très Court.

Festivalul are loc între 7 și 16 iunie 2024 în cincizeci de orașe de pe glob, dintre care 10 orașe din România: Arad, Baia Mare, Brașov, București, Cluj-Napoca, Iași, Piatra Neamț, Pitești, Siret, Timișoara.

Pentru ediția 2024 a festivalului, cuvântul de ordine este absurdul. Este ca și cum poveștile ar fi vrut să transceadă realitățile noastre. Este ca și cum aceste filme ar căuta în zone inedite și neexplorate, o nouă formă de poezie și de umor capabilă să dea un sens vremurilor pe care le trăim. Din cele aproape o sută de filme selectate pentru această a 26-a ediție se desprinde o formă de speranță, de evadare, o bulă de aer proaspăt pe care acest format foarte scurt poate, mai mult decât oricare altul, să o transmită și să o împărtășească.

Acest eveniment mondial ajunge la peste 15.000 de spectatori de pe cele 5 continente. La finalul festivalului, vor fi decernate 9 premii, inclusiv un Premiul Internațional al Publicului, decis prin voturile spectatorilor.
(din prezentarea evenimentului)

 
 

*
Despre conceptul de foarte scurt metraj aflu că este un format audio-vizual aflat "în plină expansiune", care "face parte din noile practici" bazate pe vizionarea de filme "pe tablete și telefoane mobile". Aceasta este definiția foarte scurtului metraj ca produs de consum. Remarc că este o definiție dată din perspectiva destinatarului vizual al produsului (spectatorul), cu gustul deja modelat de filmul publicitar sau de tip tik tok. Spectatorul are acces, acum, și la varianta 2.0, finisată artistic, a noului gen impus de internet. Necesitatea a născut funcția (și arta), astfel încât viralitatea, bazată pe numărul de vizualizări, nu mai constituie valoarea fundamentală. Ea este doar pretextul unei formule novatoare, care se vrea completată de aspirație artistică și estetică vizuală. Fără pretenția de a teoretiza, deduc că filmul tik tok are, acum, un rival cult și școlit. Performanța acestui competitor ține de calitatea producției, nu de cantitatea de like-uri. Pe valul mundan al postărilor, intrăm în sfera platoniciană a ideilor vizuale. Iată cum fenomenul creativității evoluează direct sub ochii noștri: văzând și făcând, dar mai ales tastând.

Àpropo de facere: acest tip de film este foarte asemănător, din perspectiva concepției, ideii de text narativ de maxim 500 de caractere, al cărui scop este de a concentra acțiunea în doar atâtea semne, plus / minus 20, cu tot cu spații (așa cum fac povestirile din Ficțiuni Reale pe care le puteți citi pe LiterNet aici). Așa cum filmul scurt avea la bază, ca scenariu, proza scurtă, filmul foarte scurt își găsește echivalentul, azi, în flash prose sau în textul de 500 de caractere. Textul foarte scurt este întotdeauna o poveste, nu o poezie, nici un eseu. Filmul foarte scurt este, și el, expresia vizuală a poveștii restrânse sub o idee-țintă, esențializată în titlu. Ca produs artistic, filmul de foarte scurt metraj poate fi de ficțiune, documentar, clip, de animație, experimental.

Pentru student - și, conform tendinței ascendente de democratizare, pentru elevul de liceu / colegiu - filmul de foarte scurt metraj (flash film?) este nu doar un exercițiu stilistic alert, mereu aflat la îndemâna autorului, dar și benefic ca test pilot lansat pentru viitoare dezvoltări. Foarte scurt metrajul este o gimnastică a filmului, cu siguranță capabilă să creeze noi școli, platforme de creativitate și ciocniri de idei. Festivaluri a creat, deja. Filmul de foarte scurt metraj poate fi ciorna unei idei, un "to do" pentru mai târziu, după cum poate rămâne concentrat la stadiul inițial, de haikú. Când ideile au de unde să abunde, ca pecete a originalității și creativității noii generații cineaste, cursa împotriva banalizării este cu mult mai importantă decât aplecarea asupra scânteii inițiale, pentru aprofundare și dezvoltare. Dat fiind că nu se știe de unde sare iepurele, sprintul și maratonul vizual pot începe, amândouă, de la asemenea format, al foarte scurtului metraj. Aprofundarea ideilor va interesa, cândva, sau nu. Pentru spectator, efectul efervescent deja s-a produs. Singurul neajuns al noului gen frust este, poate, riscul de a nu fi înțeles până la capăt.

Cel puțin asta am dedus eu, testând un set de 12 foarte scurte asemenea metraje: Dead Cat Film, Le plein, Escribiendo, Glenn, the Great Nature Lover, The Sun is Bad, Přes střepi, Okay, Nevermind, Jean-Franky prefère la brioche, Ollie Sh***, Confontafagionfion, The Jiggler's Guide și Heaven Is On My Side.

Preferința mea a mers către producția israeliană Okay, Nevermind (r. Yaaley Weiss), care tematizează dezordinea alimentară cauzată de neîncredere și timiditate. La o petrecere de adolescenți, o tânără corpolentă devorează alune și crănțănele, pentru a-și masca neputința de a intra în vorbă cu alți adolescenți și a se răzbuna, astfel, pe sine, pentru propria timiditate. Tocmai când abandonează jocul social și intenționează să plece, jacheta îi este înmânată de o figură prietenoasă, care o face să se răzgândească.

În aceeași galerie, a nevroticilor, se regăsește și protagonistul din Escribiendo (r. Pablo Olewski), atunci când trebuie să verbalizeze nemulțumirea față de textul său, rescris, blocându-se într-un șir de mesaje vocale reprimate, reluate și neexpediate destinatarei, pentru a constata că, odată trimis, vocalul nu produce decât reacția oarecare a unui thumb up, nici măcar a unui cuvânt, semn că turbionul era doar în mintea lui, de scriitor (dar, oare, a cui altcuiva?).

Le plein (r. Charlie Moreno) tematizează polul opus, al acționismului dus la extrem, până la finalul exploziv (la propriu), de tip Crevedia.


Glenn, the great nature lover (r. Anna Erlandsson) este o satiră tragică, animată, la adresa pretinșilor iubitori de natură care distrug habitatul animalelor și păsărilor, pentru nevoile lor placide și stilul de viață burghez.

Přes Stŕepi / Rising Above (r. Natálie Durchánková) este animația unui viol urmat de cruzime, ambele comise asupra unei victime care triumfă moral asupra ideii de bestialitate și cruzime corporală.

Confontafagionfion (r. Quentin Ogier) este comedia unei drame. Este povestea tracului din seara premierei unui spectacol, redată sub forma pierderii dicției, în cadrul unei pandemii logopedice, fatală pentru actorul cu rol de Hamlet. Spectacolul continuă, cu dicție stâlcită, învingând tracul și obsesia epidemiei (recentă).

The Jiggler's Guide (r. Rebeka Kruus) este animația suprarealistă a interșanjabilității și ubicuității unui personaj cu agendă haotică, semn al incapacității oricui de a (mai) face față cerințelor contemporane ale realității, incapacitate pe care doar refugiul în suprarealism o mai poate remedia.

Heaven Is on My Side (r. Marco Espirito Santo) este o predică bisericească pusă pe acordurile unui film cu surfing. Ritmul e accelerat iar ideea de călărire a șuvoiului de cuvinte este însoțită, sugestiv, de victorioasa încălecare a valului de ocean.


Ollie Sh*** (r. Julien Chesneau) se bucură de o coloană sonoră îmbucurătoare (Sunny, în interpretarea lui Bobby Hebb), pentru a spune povestea unui skater preadolescent, aflat în etapa inițierii în sportul rege al junglei urbane.

The Sun is Bad (r. Rachel Mow) tratează mai puțin problema încălzirii globale, cât pe cea a caniculei într-o noapte fără aer condiționat, în lipsă de curent electric. Când rețeaua electrică este supraîncărcată și pică, metropola se topește iar fandacsia-i gata. Animație asiatică.


Din Jean-Franky prefère la brioche (r. Alice Luzé) nu am înțeles decât că e prilejul de a atinge performanța lui Michel Gondry în domeniul tehnicii action stop motion. Personajul suferă de OCD și nu poate mânca toast-ul care se sfărâmă sub apăsarea cuțitului, atunci când acesta adaugă feliei pelicula de unt. Jean-Franky preferă brioșa, la fel ca Joe Dassin, pâinica cu ciocolată. Yum.


Cât despre Dead Cat Film (r. Nathan Miller, Josie Charles), a fost cel mai elaborat și artificial metraj din calup, referitor la iubirea de animale împăiate - în realitate, a propriilor schelete, din propriul dulap, în forma cea mai morbidă și seacă a umorului englezesc.


Închei în aceeași notă, a abstractului unei idei: aceea a mâinii tastatoare, întinse pentru a spune o poveste, care, în viitorul apropiat, ar putea fi recompensată cu puzderii de foarte scurte metraje, în locul altora, lungi și filantropice.



0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus