Acestui mod de lucru, de la alegerea textului, muzicii, scenografiei la implicarea actorilor într-un joc rece, aproape mecanic îi rămâne fidel și în montarea spectacolului Cum l-am îngropat pe Stalin, scrisă în anul 2022 de Artur Solomonov și tradusă de Raluca Rădulescu. Spectacolul s-a jucat în premieră pe țară în a doua seară a Festivalului Zilele Matei Vișniec de la Suceava (12 mai 2024) și se va juca în București, pe scena Teatrului Național București pe 13 iunie 2024. REALITATE: Stalin moare în urma unui accident vascular cerebral pe 5 martie 1953. Mulți din Uniunea Sovietică deplâng pierderea acestui mare lider care a transformat Uniunea Sovietică dintr-o economie feudală într-o putere industrială și a jucat un rol crucial în înfrângerea lui Hitler. Dar milioanele de încarcerați sau urmași ai celor uciși aplaudă moartea unuia dintre cei mai ucigași dictatori din istorie, ucigaș al propriului popor. Succesorul lui Stalin, Hrușciov îl denunță pe dictatorul mort și începe un val de "destalinizare". Cum de a fost posibil? Cum este posibil? Niciodată contra și nici desprinsă cu adevărat de comunism, Rusia se închină încă la Stalin, spectrul lui alimentează energia urii de astăzi. Rusia sau chiar o mare parte a Europei de Est? Ficțiune? Nu cumva un conducător unic de mână forte este speranța bine ferecată în mintea multor europeni? În Rusia de astăzi, tot trecutul ei este idealizat: țarist și sovietic, rus vechi și recent, ortodox și ateu, ideologii Rusiei moderne îl văd ca pe o întruchipare a tuturor aspirațiilor, etapelor și simbolurilor istorice. Un tiran dictator care persecută populația unui stat este un eveniment recurent și totuși răspunsul lumii este adesea similar: tăcerea, compromisul, mezalianța, liniștea sau așteptarea până când numărul atrocităților atinge un punct de nesuportat.
Despre aceste adevăruri recurente ale istoriei, într-un ton de parabolă, satiră, cu un umor negru, uneori macabru, scrie Artur Solomonov în piesa Cum l-am îngropat pe Stalin. O mare companie de teatru din Rusia decide să pună în scenă o nouă piesă îndrăzneață despre Stalin. Rolurile sunt distribuite, decorul este construit și este aranjată o previzionare pentru presă. Cu toate acestea, se dovedește că unul dintre spectatorii de la avanpremieră este președintele Rusiei: "Sunt curios să văd cum plănuiesc să-l reprezinte pe predecesorul meu". Piesa începe cu Stalin pe patul de moarte, starea de spirit este sumbră și reverențială. Cu toate acestea, acțiunea se transformă într-o farsă jucăușă, în care Stalin se ridică, apare Lenin și cei doi își amintesc cu tristețe despre zilele aglomerate ale Revoluției bolșevice. Ulterior, compania de teatru este informată că președintele dorește să se facă modificări în scenariu: în ceea ce-l privește pe tovarășul Stalin nu poate exista umor și nu poate exista moarte. "Nu este întâmplător", explică el, "că ființele umane au doi ochi. Cu un ochi este necesar să-l vezi pe tiranul și măcelarul, iar cu celălalt - puternicul constructor al statului". În timp ce dramaturga este rezistentă la început și consecventă viziunii sale, este obligată de regizor - care joacă și rolul lui Stalin - să dramatizeze momentul în care se naște adevăratul Stalin. Acum compania de teatru începe febril să schimbe producția, la indicația Președintelui transmise prin intermediul Ministrului Culturii. Și nimeni nu observă cât de curând teatrul însuși devine un model de totalitarism stalinist.
Spectacolul estompează linia dintre realitate și povestire, respectă convenția, și, folosind ironie și satiră, vorbește despre modul în care luăm decizii morale, etice și politice și despre cum aceste decizii ne fac pe fiecare dintre noi să fim personal responsabili față de răul generalizat și deghizat în adevăr. Theodor-Cristian Popescu mizează pe un metateatrul ce devine o formă de antiteatru în care se atenuează frontiera dintre viață și operă. Până la sfârșitul piesei / spectacolului se pare că nici regizorul, nici echipa lui nu își dă seama că jocul s-a terminat. "Piesa arată într-adevăr cât de ușor ar putea fi să devii un dictator într-un vid de putere, unde sunt zeci de oameni care caută regie la o singură persoană", menționează James Ogden, un alt regizor care a montat textul lui Solomonov. "Teatrul este un imperiu. Care este soarta unui mic actor în comparație cu soarta unui întreg teatru? Decizia a fost luată. Talentele tale vor fi necesare în viitor. Acum nu este momentul. Imperiul nu are nevoie de tine, soarta teatrului este mai importantă decât soarta ta."
Teatrul Matei Vișniec are o trupă tânără, bine sudată, în care fiecare membru sporește valoarea echipei și în care echipa dă fiecărui membru echilibru și încredere. Greul montării l-a dus actorul Cosmin Panaite (Woldemar Arkadievici / Stalin) care a reușit să redea cabotinismul și narcisismul omului de teatru la limita dintre realism și farsă. Relația dintre director și companie este similară cu cea dintre oameni și dictatorul lor. Răzvan Bănuț (Primul paznic) și Iulian Burciu (al doilea paznic) au format un cuplu de un comic burlesc neîngroșat, dar plin de savoare. Delu Lucaci (Beria), cât și Cristina Florea (Hrușciov) au optat pentru personaje, nici caricaturizate total, nici consistent îmbrăcate psihologic. Se simte experiența Clarei Popadiuc (Valentina), reușind să fie deopotrivă și umilă, și manipulatoare, și servilă, și instigatoare. Cătălin Ștefan Mîndru (Lenin), Diana Lazăr (Autorul piesei despre Stalin) au avut un joc corect, liniar. Distribuția s-a completat cu tinerii Alexandru Marin (Primul tânăr Stalin), Bogdan Amurăriței (Al doilea tânăr Stalin), Horia Andrei Butnaru (Omul de la Minister).
Scenografia imaginată de Raluca Alexandrescu a fost de impact vizual, dar elementele ei surprinzătoare (gălețile agățate de tavan pe post de corpuri de iluminat) nu au susținut mesajul spectacolului, ele rămânând la imaginația privitorului. S-au folosit spațiile de joc diverse de la scenă la sala de teatru, de la cel foarte apropiat de public, la cel de "teatru în teatru". Costi Baciu (lighting design) a lăsat spațiul scenic învăluit în clarobscur, în consens cu starea de confuzie care plutește printre personaje. Construcția secvențială a muzicii compuse de Ovidiu Iloc a susținut succesiunea tablourilor acțiunii, iar pianul lui Johannes Raimund Onesciuc a avut rezonanța unor replici nespuse, al unor interogații fără răspuns.
A cunoaște povestea piesei de la scriere la prima reprezentație îmi pare o condiție esențială pentru a-i înțelege mesajul. După declanșarea Războiului din Ucraina, Teatr.Doc, una dintre cele mai vechi organizații de teatru independente din Rusia post-sovietică a rămas deschisă. În acest context, o decizie a Teatr.Doc de a continua cu deschiderea piesei lui Artur Solomonov Cum l-am îngropat pe Joseph Stalin, o satiră plină de spirit despre moștenirea întunecată a stalinismului, care încă marchează psihicul colectiv al multor ruși și nu numai ruși trebuie înțeleasă ca un manifest împotriva nedreptății sociale și politice, un gest simbolic de rezistență la invazie și un semn al luptei artiștilor pentru dreptate. Într-un interviu dat de dramaturg, acesta povestește despre seara premierei. "Conversațiile din foaier au fost toate despre război, mulți oameni simțindu-se rușinați și chinuiți de vinovăție și de propria lor neputință. Și, desigur, toată lumea a simțit această coincidență neplauzibilă și "sângeroasă": să participe la premiera unei piese despre renașterea stalinismului într-un asemenea moment și în țara în care tocmai începuse o nouă invazie." Astfel, farsă meta-teatrală, jucăușă și foarte întunecată despre o companie de teatru rusă contemporană care încearcă să pună o piesă despre Stalin devine un fel de A fi sau a nu fi în care parodia nazismului devine parodia totalitarismului în general.
"Statul are nevoie de cadavre! Îi vrea morții! Omul nu este nimic, statul este totul!". Sunt cele mai puternice replici pe care îngheață orice formă de zâmbet. Stalinismul este o problemă extrem de urgentă pentru Rusia de azi, pentru întreaga Europă, pentru că Stalin încă nu a fost îngropat, el prin spiritul lui. Senzație de suprarealism te cuprinde nu doar gândindu-te la ceea ce vezi pe scenă, ci și în viața noastră în general, uneori grotescă și absurdă. Stalin a murit de mai bine de o jumătate de secol, dar încă aruncă o umbră asupra Rusiei întregi. Să fie această supunere mistică și mitică pentru țarul poporului rus, o parte atât de esențială, atât de autentică a psihicului rusesc colectiv? Să fie reverența sau umilința în fața celui puternic și abuziv parte din natura noastră umană?
"Știi ce-ar trebui la noi? zice Nae.
- Ce?
- O tiranie ca în Rusia... Nu mai merge, mă-nțelegi, constituția, care aceea ce vezi că se petrece, nu poți pentru că..."
Caragiale a răspuns în locul nostru.
(Foto: Amedeia Vițega - 1-6 - și Raluca Alexandrescu - 7 - 10)
Cum l-am îngropat pe Stalin de Artur Solomonov
Traducere de Raluca Rădulescu
Regie: Theodor-Cristian Popescu
Scenografie: Raluca Alexandrescu / Lighting design: Costi Baciu / Muzica: Ovidiu Iloc
Cu: Woldemar Arkadievici / Stalin: Cosmin Panaite // Valentina: Clara Popadiuc // Autorul piesei despre Stalin: Diana Lazăr // Lenin: Cătălin Ștefan Mîndru // Omul de la Minister: Horia Andrei Butnaru // Primul paznic: Răzvan Bănuț // Al doilea paznic: Iulian Burciu // Primul tânăr Stalin: Alexandru Marin // Al doilea tânăr Stalin: Bogdan Amurăriței // Pianist: Johannes Raimund Onesciuc.