Ciprian Radovan nu doar a pictat apa în diferitele ei forme, ci a obținut și numeroase brevete de inventator în cariera lui de inginer chimist pentru metode de epurare a apelor reziduale. Arta vizuală a fost prezentă în viața lui încă din copilăria timpurie. Este membru UAP încă din anii '60, ceea ce înseamnă șase decenii de arta vizuală în ochiul public, de expoziții personale și de grup și de diverse perioade în dezvoltarea sa artistică, care s-a desfășurat cu preponderență în domeniul picturii, precum și în domeniile graficii și fotografiei. În acest articol, aș vrea să vă povestesc însă nu atât despre cariera lui de polimat, ci în primul rând despre relațiile mele cu el și cu arta lui, precum și despre influența acestor relații în propria mea formare.
Nu i-am spus tata, ci Cipri. Am încercat să îi zic într-o vreme tata și a fost artificial pentru amândoi, așa că am revenit la Cipri. Uneori îl numeam chiar, în joacă, fratele meu. Primii ani din viață mi i-am petrecut târându-mă pe covoare, privind cu fascinație și rupând albumele de artă pe care le aveam mereu la îndemână și pictând. Mersul la atelierul lui de la mansardă de pe Strada Ceahlău (numită acum Strada Eugeniu de Savoya), într-o clădire în centrul vechi al orașului, cu curți interioare și o scară în spirală care părea că nu se mai termină, era în perioada grădiniței și a claselor primare o imersiune într-o lume de basm pentru mine, cea care eram atunci. Una dintre amintirile mele favorite din copilărie e legată de zilele de 1 ianuarie, când mergeam la atelier să pictăm ușa, pe care el o văruia periodic în alb, iar apoi, la fiecare început de an, o marcam împreună cu motive picturale noi.
Când aveam 12 ani, in 1994, mama s-a îmbolnăvit grav, s-a pensionat brusc și Cipri a devenit punctul meu principal de reper, care mi-a influențat enorm dezvoltarea. Au fost ani în care mergeam cu el în tabere de pictură, la Gărâna, la Moldova Nouă, la Strehaia, și pictam împreună pe dealuri, la cascade, la Dunăre sau în curtea câte unei biserici. Am învățat, fără să vreau, prin el istoria artei. De-a lungul anilor am călătorit împreună, am vizitat și am comentat împreună artă în muzee și în galerii de artă prin Europa, în diverse orașe din România, Polonia, Franța, Cehia și Germania.
Deși trăiesc din 2004 predominant în Germania, mi-e greu să-mi închipui viața și persoana care sunt fără influența formatoare a tatălui meu. Drumurile noastre se împletesc în continuare. Și da, a fost o sursă de inspirație pentru mine să fiu fiica lui, precum și o provocare de multe ori, deoarece amândoi avem personalități puternice care s-au înfruntat și se înfruntă chiar și acum. Țin minte cum în anul II de facultate, un profesor s-a oprit brusc din predat în mijlocul unui curs și a întrebat în sală: Care ești, mă, fata lui Radovan? Sub umbra și sub mândria acestui nume am crescut, și zic umbră și în sensul protector, dar și în sensul unei prezențe permanente, poate uneori intimidante, căci aveam mereu în minte ideea că am pași foarte mari de urmat.
Treptat, am ieșit din această influență dominantă a tatălui meu și mi-am dezvoltat propria individualitate. Deși am urmat și eu o carieră în domeniul chimiei ca și el (și ca și mama mea, de altfel), cu o formare academică avansată, care a inclus studii masterale și doctorale în Germania, precum și un postdoctorat în Canada, m-am ținut departe de pictură după vârsta de 14 ani și m-am concentrat mai degrabă pe exprimarea creativă prin literatură, prin limbă, sau mai exact, prin mai multe limbi, încercând mereu să exprim ceva dincolo de limbaj, ceva mai profund ca limbajul.
În 13 mai 2024, în spațiul expozițional de la Muzeul Apei, înconjurată de picturi adunate de-a lungul câtorva decenii, cu un public iubitor de artă format din mai multe generații, mi-am amintit de perioada anilor 2012-2013, când tot în prejma zilei de 13 mai, tot domnul Robert Șerban m-a invitat să contribui cu un text cu amintiri despre Cipri și taberele de pictură în care îl însoțeam pe vremuri la revista Ora-de-Timiș.
Textul respectiv a fost extinderea în limba română a unui text despre Cipri pe care îl scrisesem inițial în engleză și care de fapt a fost și primul meu text premiat vreodată în limba engleză, în Canada, în cadrul unui concurs despre familie și despre origini, precum și prima lectură publică pe care am ținut-o vreodată, la librăria independentă Owl's Nest Bookstore din Calgary, unde am trăit doi ani în timpul postdoctoratului. Nu mai scrisesem până atunci ceva autobiografic, atât de personal. Am realizat în acel context cât de mult poate atinge universalitatea unui text scris din suflet chiar și un public dintr-un cu totul alt spațiu geografic, format din oameni care s-au dezvoltat în timp pe alte meleaguri și cu alte repere culturale formative decât mine.
Și pentru că am tot vorbit de copilărie, de tabere, de amintiri, de cine este cel care vede și de cine spune sau își însușește propria poveste, aș vrea să includ tot aici și o poezie despre relația mea cu Cipri și despre provocările vieții și relaționării noastre dincolo de granițe, precum și despre maturizare și trecerea inevitabilă a timpului.
Beau apă plată la Cafeneaua Verde, nu am mai fost demult pe aici.
Albumul de artă a fost cândva răsfoit, tot aici, de un tată.
Basca lui a rămas îndelung neatinsă, uitată pe un cuier.
Închid ochii și îmi amintesc de noi. Tu cu barbă.
Eu cu codițe. Pe drum, în vacanță de vară la Herculane.
În viața unui munte, treizeci de ani nu sunt nimic, mișcarea unei pleoape.
La Gărâna, noi pictam împreună înspre cascade pe dealuri.
Pe atunci îmi spuneai: viața este mai frumoasă în doi.
Alți copii adunau pietre contra apei, clădeau un dig.
Viața unei femei hiperactive se măsoară în cât de repede aleargă
Tot mai departe de ea, de tine, de ei. Nu am mai fost demult pe acasă.
Am uitat culoarea ochilor tăi.
Iar dacă poezia se închide pe un ton mai trist, de înstrăinare (deși începe cu deschiderea înspre o stare de revenire, de posibilitate), expoziția mi-l aduce categoric pe Cipri cel de demult mai aproape, îmi aduce decenii din viață înapoi în doar câteva clipe (pentru că și acesta poate fi impactul imediat al artei vizuale, spre deosebire de textul scris) și îmi dă speranța unei persistențe creative și dătătoare, la rândul ei, de viață, dincolo de limitele constrângătoare ale vieții umane.
Muzeul Apei este un spațiu deosebit, cu o lumină și o luminozitate aparte, deschis înspre o serie de colaborări și inițiative pentru diferite categorii de vârstă. Recent, a avut loc aici un eveniment cu copii din clasele primare, care a inclus și vizitarea expoziției. Recent, am ținut un atelier de scris creativ la fosta mea școală generală cu copii de clasa IV-a, învățătoarea lor fiind o fostă colegă de-a mea de la aceeași școală. Ea și-a amintit de cum venea tatăl meu pe vremuri, când eram copii, să ne vorbească, iar acum a fost rândul meu de a aduce copiilor o continuitate, un licăr de aspirație și de speranță dintr-un viitor posibil. Am vorbit de personaje literare preferate, despre prietenie și am scris scrisori inspiraționale celor care, poate, vom fi, cândva, în viitor.
Expoziția actuală Ciprian Radovan rămâne deschisă la Muzeul Apei până pe data de 1 iulie 2024. Va urma, după cum a precizat și domnul Robert Șerban la vernisaj, o serie de alte expoziții cu alte lucrări selecționate de Ciprian Radovan, în același spațiu. Înregistrarea vernisajului din 13 mai 2024 o puteți urmări integral aici, iar cartea Electrochimie și pictură - Robert Șerban în dialog cu Ciprian Radovan continuă să fie disponibilă la Editura Brumar.
