Merg mai departe. E o sală cu minuni. Grigorescu, Aman, Tonitza. Parcurg fiecare tablou și mă bucur. Mă uimește Fata cu fluturele a lui George Panaiteanu Baradasare. Citesc că a fost primul director al muzeului. Dacă aș fi văzut-o altundeva, pe internet, fără autor, aș fi jurat că e a unui artist străin. Voluptatea de a trăi, de a fi în viață fără să îți pese de ea, naturalețea, claritatea tehnică... și alte cuvinte care îmi vin în minte și îmi lărgesc zâmbetul.
În ciuda aglomerației din vacanța de 1 mai e un aer liniștit în Muzeul de Artă de la Palatul Culturii. L-am simțit în tot Iașul, acest aer calm, de joie de vivre neostentativă, de împăcare și apreciere a bucuriilor vieții. Sau poate eu am venit așa cu ele și mă las dusă de frumusețea din ochiul privitorului.
Îi simt privirea pe obrazul drept. Sunt la două tablouri depărtare de ea, pe drumul spre ieșire. Ca atunci când stai, într-o după amiază leneșă de vară, la masa unei cafenele, adâncit în gânduri și, la un moment dat, pe care nu îl poți defini, știi că te privește cineva. Așa este și cu ea.
Hai, spune boierule, ai curaj să trăiești? Cât curaj ai dumneata și ce știi despre viață? Ha, te uiți la mine lung văd! Ia spune, știi să te bucuri de viață? Dar când te-ai potrivi cu un urs, atunci ai să știi. Că cine știe cum fierbe sângele omului prin vine în apropierea unei sălbăticiuni?! Atunci poți să spui că trăiești.
Așa o văd, coborând din tablou, la marginea unui sat din câmpie, în mijlocul șatrei, lângă un foc de seară. Cântă viața prin ochii ei, prin brațele sale rotunjite viguros, prin sânii care se oferă privirii pentru a fi admirați. E atât de vie încât închid ochii pentru o clipă, ca să îmi dau seama ce e real și ce e imaginație. În zadar. Când îi deschid e tot aici. Și eu în mijlocul sălii, țintuită de privirea ei provocatoare, fără ocol. Îmi vine în minte starea de prezență. Se vorbește mult despre asta acum, în bula mea. Mindfulness, să trăiești în prezent, respirație, conectare. Toate aceste cuvinte pe care la un moment dat crezi că le înțelegi că le-ai pătruns sensul, că le poți experimenta. Iar apoi apare ea, Ursăreasa din Bolduri. Și simți cum pământul îți arată, clar și răspicat, ce înseamnă viața.
Am luat-o razna de la un tablou s-ar spune. Mă îndepărtez, mai fac o tură și mă întorc. Nu s-a urcat la loc, în imagine. E tot vie, cu salba ei zornăitoare, smeadă și înfocată. În spatele ochilor îi stă viața de șatră, care sigur nu e ușoară după standardele noastre. E poate plină de neajunsuri, abuzuri și vulnerabilități. Țiganii au fost dezrobiți de puțin timp în Țările Române. Nu văd nimic din toate astea. Doar puterea din fiecare zi, luată pe rând și secretul de o trăi astfel.
Ce știi dumneata, boierule, despre gustul vieții?!... hm, cam puțin așa îmi pare mie. Dar dacă tot ai venit, stai oleacă și gândește-te. Simte-o cum îți trece prin vine, cum te locuiește, privește-o în ochi să o vezi cu adevărat!
Și Grigorescu a văzut-o. Altfel nici nu s-ar fi putut. Inspir și încerc să ies. Nu pot. Fac o fotografie. Nu mă ajută cu nimic. Mai respir o dată. Îi zâmbesc. Acum știe că, și eu, am văzut-o. Mă lasă să plec.
Pe coridor mă așez pe o bancă. Nu încerc să număr minutele care trec până intru la următoarea expoziție. După o zi, după o săptămână chiar, dacă închid ochii, încă sunt pe acea bancă și măsor distanța dintre mine și ea. Chiar dacă m-am îndepărtat la sute de kilometri, aceasta a rămas constantă.
Cum am spus, nu mă pricep la artă. Doar am experimentat o întâlnire. Cât curaj avem, pentru întâlnirile care ne apar în cale?
Ursăreasa din Bolduri este un tablou din 1897 de Nicolae Grigorescu, aflat în colecția Muzeului de artă din Iași