Aceasta a fost senzația mea la deschiderea programului CineMasca 2024 inițiat de Teatrul Masca (program aici). Aceasta îmbină atracția spațiului teatral în care Arta se cere scrisă cu majusculă nu din cauza aroganței performanței, cât a calității publicului și a exigenței acestuia, cu provocarea unor filme în care plăcerea estetică și intelectuală covârșesc utilizarea de consum a cinema-ului. La aceasta se adaugă și calitatea tehnică a proiecției, de la performanța proiectorului la căștile over-the-ear împărțite audienței. În acest fel, întregul dispozitiv cinematografic: spațiu, public, tehnologie și film se îmbină la înălțime. La aceasta, se adaugă și sentimentul unei mici comunități revoluționare în gusturile sale, care emerge din mijlocul unui cartier ceaușist pentru a se racorda la o avangardă a gusturilor și a consumului cinematografic.
Revenind la prima alegere, cea care deschide șirul de propuneri de cinema în aer liber, trebuie să spunem, așa cum a subliniat Andrei Rus, ușor ironic, în deschidere, chiar, că Beau travail (Claire Denis, 1999) a fost clasat drept al șaptelea cel mai bun film al tuturor timpurilor de către criticii de film. Dat fiind că acțiunea se petrece preponderent în deșertul african de lângă Cornul Africii, vizionarea filmului în aerul uscat și încins al Bucureștiului a creat o experiență sinestezică: și pielea, nu doar ochii și urechile, ne cufundau în lumea filmului.
Paradoxal, întinderile pustii ale deșertului nu sunt un spațiu al libertății, în care cutezanța individului să fie oțelită, așa cum este în westernuri. Dimpotrivă, acestea reprezintă zidurile închisorii militare în care recruții trebuie să supraviețuiască. Închiderea este exprimată prin cadre lungi în care apeviștii plutonului apar încorsetați după plasa taberei.
Povestea este narată de adjutantul-șef Galoup (iconicul star francez Denis Lavant). Aflat deja la pensie după o pensionare rușinoasă din Legiunea Străină, Galoup rememorează serviciul său militar. Aflat acum pierdut în civilie, înainte fusese apevist, prescurtare de la "armată pe viață", denumire peiorativă dată militarilor de carieră. Despre aceștia se spune chiar că au și sângele kaki, deoarece culoarea uniformei li se scurge în sânge, pe care îl colorează indelebil. În filmul lui Claire Denis, acest simbol al transformării omului în militar este arătat îndelung, insistent, obsedant: de la hainele militare, de la șosete și lenjeria intimă kaki care se usucă la soare, până la uniformele de oraș cu tinerii legionari bântuie barurile și bordelurile din oraș, totul arată că individul dispare pentru a lăsa locul unui corp musculos, bine antrenat, care răspunde prompt și energic ordinelor.
Rutina legionarilor în deșertul african din Djibouti câștigă în profunzime și frustrări ceea ce pierde în platitudine și muncă extenuantă. Nu este instrucție, pentru că nici un război nu se arată la orizont. Corpurile legionarilor, antrenate, transpirate, arse de soare, sunt etalate în diverse posturi, în care antrenamentul și serviciul militar sunt scopuri în sine, fără nici o finalitate reală. Relaxate, în orele înserării sau ale dimineții, când pescuiesc ori pur și simplu fumează, încordate, în timpul orelor de instrucție, acestea devin nu doar suportul intrigilor din personaje, ci un fel de ring pe care sufletele acestora dansează. De exemplu, o formă de antrenament constă în îmbrățișarea reciprocă rapidă, violentă, ceva între tango și judo, urmată de desfacerea la fel de hotărâtă. Repetată parcă la infinit, nu știm dacă exercițiul are drept scop întărirea pentru combat, disimularea unui contact erotic sau dezvoltarea unui spirit de corp, a unei coeziuni a grupului tocmai prin lovirea piepturilor, a brațelor transpirate. Armata devine un univers total, în care individualitatea recruților trebuie aneantizată sub acțiunea conjugată a soarelui, a instrucției militare și, mai ales, a durității ordinelor. Întărirea trupurilor nu este un scop în sine, ci topirea spiritelor într-un creuzet aflat în totalitate sub controlul superiorilor. Atunci când această dominație este slăbită, se trece la muncă forțată: construirea unui drum fără destinație în deșert sau săparea unei gropi fără scop în curtea taberei.
Asupra grupului veghează comandantul formal, un ofițer de carieră care nu pare să exercite nici un fel de leadership, decât eventual o birocratică evaluare a exercițiilor și vegherea distrată și distantă asupra disciplinei. Erijat în figură paternă, ofițerul este mai bătrân decât subordonații săi, iar implicarea sa în pregătirea fizică și militară a acestora este minimală, aproape absentă. Rolul este preluat de Galoup locotenentul său, pentru care mișcarea perpetuă, energică, rezistența în fața peisajului nemilos de arid și de însorit a Africii, alături de provocarea până la sadism a subordonaților reprezintă rațiunea de a trăi.
În tot acest univers concentraționar, apariția și prezența unei personalități pozitive, empatice precum cea a lui Sentain (Grégoire Colin, actorul-fetiș al regizoarei) reprezintă o amenințare. Empatia sa amenință caracterul total al universului cazon. Galoup îi pune gând rău, iar planul său începe să prindă contur. După ce tensiunile și pericolele dintre cei doi se dezvoltă grav și nefericit, începutul sfârșitului va fi simbolizat de apariția, într-un târg de vechituri, a busolei pierdute de Sentain în deșert, acoperită acum de cristale de sare.
S-a spus despre Beau travail / Bună treabă că este un film despre corporalitate, despre contactul culturilor sau despre gelozie. Este toate acestea, e drept. Însă, primordial, mie mi s-a părut un film despre absurdul și totalitarismul serviciului militar atunci când cade sub tirania frustrată a unor apeviști care nu au alt sens în viață decât instrucția fără război.