S-a stins lumina și odată cu ea s-au stins și gândurile mele de orice fel. S-a ridicat cortina, undeva în planul trei al scenei a apărut fum, o lumină albastră slabă și un personaj cărând pe umeri un trandafir albastru imens. Am inspirat profund, ca un reflex, și nu îmi amintesc să mai fi expirat până la finalul spectacolului.
Ionuț Vișan, în rolul lui Tom, este primul actor pe care l-am văzut la teatru și cel căruia îi datorez pasiunea pentru acest tip de artă. M-am regăsit la momentul acela în personajul Laurei (Florentina Năstase), mi se părea că avem aceeași mamă, pe Amanda (Oxana Moravec) și că suspinăm în secret după același Jim (Cristian Popa). Un Tom nefericit cu viața sa, o Laura fragil de timidă, un Jim care nu ține cont de sentimentele altora și o mamă disperată să fie perfectă. Așa îi văzusem atunci.
M-am surprins pe mine însămi izbucnind în plâns la finalul spectacolului, la replica lui Tom: "Laura, Laura, am încercat să te uit, dar îți sunt mai devotat decât aș fi vrut vreodată". Interpretarea lui Ionuț Vișan a reușit în seara aceea să atingă o zonă atât de ascunsă a sufletului meu, o zonă despre care n-am aflat decât 5-6 ani mai târziu, pe canapeaua terapeutului.
S-a aprins lumina în sală și priveam fascinată la cei patru actori care ieșeau acum la aplauze, înțelegând în sinea mea că ceva miraculos tocmai se întâmplase.
După câțiva ani și multe alte spectacole văzute, am revenit la Menajeria de sticlă, tot la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. Am retrăit cu emoție amintirile primei mele seri la teatru, dar am văzut spectacolul cu totul diferit, deși tot în regia Sânzianei Stoican. Am înțeles acum ceea ce în liceu nu aș fi avut cum să înțeleg. În clasa a IX-a văzusem pe scenă o amintire despre mine, însă o amintire... din viitor.
Am regăsit acum un Tom sufocat de o situație care nu i se potrivește și pe care nu și-o dorise niciodată. O Laura complexată de defectele ei și înspăimântată de lumea reală, pe care o experimentează doar prin poveștile fratelui ei. Un Jim dezinvolt, care se face plăcut cu ușurință, dar care strivește din neatenție sentimentele altora. Și o mamă disperată să fie perfectă. Toți se scutură de povara realității, evadând în alte lumi, fiecare în felul lui: Tom prin poezie și aventură, Laura prin figurinele de sticlă, Jim implicându-se în dezvoltarea lui personală și clădind un viitor care speră să îl salveze, iar Amanda prin amintirile cu pețitori sau cu soțul care o părăsise.
În momentul cel mai încărcat emoțional, Jim rostește un nume care ar putea fi trecut ușor cu vederea. Dar Betty nu este doar un nume. Este o prezență nevăzută care apasă greu asupra personajelor și, fără intenție, adaugă un strat de durere în inima Laurei. Cuvintele lui Jim au răsunat și în mine, Betty devenind, în mod ironic, un punct fix în universul meu afectiv. Un fel de metaforă a ciclicității destinului, o scenă veche care se repetă într-un act nou al vieții mele.
Piesa lui Tennessee Williams nu se termină când se sting luminile spectacolului. E o invitație continuă la introspecție care răsună mult timp după ce ultimele cuvinte au fost rostite pe scenă. Experiența retrăirii spectacolului mi-a vorbit despre puterea de a merge mai departe, chiar și atunci când inima încă mai ține pasul cu fantomele trecutului.
"Piesa este o amintire și prin urmare este nerealistă. Amintirea își permite multe licențe poetice. Ea omite anumite detalii; pe altele le exagerează, în funcție de valoarea emoțională a subiectului pe care îl atinge, asta pentru că amintirea locuiește numai și numai în inimă" (Tennessee Williams)
Așa că nu vă așteptați să vedeți aceeași Menajerie de sticlă, chiar dacă vedeți exact același spectacol, în aceeași regie. Mergeți și descoperiți ce amintiri trezește în voi!
(foto: Maria Ștefănescu)