Multe întrebări mi-au vâjâit prin cap, multe necunoscute a căror rezolvare nu se întrezărea, de la confruntările celor patru îndrăgostiți (aici interpretați de Ioana Bîndac, Ana Toda, Marius Boboc și Iulian Balan) și până la Măgarul Fundulea (Ciprian Niculae) de care se îndrăgostește nebunește Regina Zânelor, Titania. Astfel că, nimerindu-mă prin capitală, după o saturație de Capitală Culturală mi-am zis că un așa ceva trebuie să văd. Și iată-mă într-o mare de copii și părinți, gata să mustăcesc, dar spectacolul avea alte planuri pentru mine. După un scurt prolog hazliu și captivant susținut de Puck (Alexandru Prica) a început spectacolul din interiorul spectacolului și am putut să dibuiesc deja însemnele regiei Șoimiene. Multă culoare, muzică live și un text regândit, dar care păstra vibrația autorului original. Iar dacă piesa se desfășoară sub semn dual, tot așa s-a prezentat, intenționat sau nu, și estetica spectacolului. Muzica (compusă de Radu Mihalache) reunește popul de tip Y2K cu influențe ce m-au dus cu gândul la epoca medievală, costumele (create de Oana Drăghici) îmbină elemente ale secolului al-XV-lea cu cromatica specifică epocii rococo, rezultând un mash-up care aduce aminte de populara serie Bridgerton, iar textul împletește binecunoscutul stil shakespearian cu jocuri de cuvinte și poante contemporane. Și dacă închizi ochii poți să juri că auzi și o urmă de Ada Milea în versurile pieselor.
Și pentru că "pământul e o casă de nebuni", în fața noastră, spectatori de toate vârstele, se desfășoară o poveste năucitoare despre iubire în care viitorii soți se duelează la propriu și la figurat pentru a-și testa meritele (cum e cazul scenei dintre Tezeu și Hipolita, jucați de către actorii Andreea Gaica și Marius Nănău), despre jocuri de putere și vanitate, asezonate cu momente de comedie irezistibilă, precum mare scenă a spectacolului meșterilor, o provocare pentru orice om de teatru, mai ales în zilele noastre când "totul s-a mai făcut". Este de-a dreptul imposibil să le reziști meșterilor (Eduard Petru Jighirgiu, Andreea Mera, Andra Mirescu), trubaduri colorați și haioși, care storc totul, până la ultimele hohote de răs din întreaga sală. Iar travestiul lui Flaut (Tudor Morar) încununează spectacolul din interiorul spectacolului aflat și el, la rându-i, în interiorul unei spectacol mai mare, deoarece întreaga poveste este orchestrată de cei doi zei, Titania (Ani Crețu) și Oberon (Daniel Tudorică), manevrată și manipulată după capriciul celor doi, influențată în mod direct de relația dintre ei, la care aceștia și asistă cot la cot cu publicul propriu-zis. Iar de la un punct nu mai știm de fapt care e adevăratul spectacol. Cine sunt acești zei care ne controlează pe nesimțite viața? Părinții? Propria mândrie? Greu de spus. Spectacolul lasă și puțin spațiu pentru interpretare.
Printre râsete, comentarii de tot felul (copii sunt niște spectatori mai mult decât severi, dar pertinenți și entuziaști), onomatopee și întrebări ce se cereau lămurite de către părinții însoțitori, nu am putut să nu mă întreb din nou, care este visul, mai precis? Iubirea? Vanitatea? Jocul? Sau întreaga noastră viață? Nu știu dacă vreunul dintre cei mici a ieșit din sală după lăsarea cortinei, cu întrebări existențiale împleticindu-i-se în minte - probabil acestea pălesc în fața refrenului piesei de final - dar eu repetam aproape compulsiv:
"Treziți-ne din visul ăsta care este viața noastră!".
(Grafica afișului: Lucian Pațareniuc)