Iată cum.
Oaia națională e acolo, printre turmele și ciobăneii ei, dar pentru altă fișă a postului, mult mai extinsă, mai actuală și la fel de (inutil) vigilentă. Povestea ei tragică e sortită să alarmeze România și, mai precis, pe păstorul ei suprem, Guvernul României. Țării ăsteia, păstorită de acest cioban, i se fură totul de sub nas: oile, vitele, caii, pădurile, aurul, până și munții. Îi rămân doar gunoaiele (altora), de reciclat.
Felul subtil în care totul dispare, scenografic, îi răpește chiar și pe spectatori.
Am râs, ceea ce nu credeam că se poate întâmpla la o Mioriță. Am făcut-o în pofida fondului muzical al doinei transpuse în rock (modelul Bijelo Dugme, urmat la Timișoara si nu numai), precum și în contextul vizual al expresionismului aspru al măștilor, evocând estetica lui Erich Heckel. Mi-am luat permisiunea de a râde - și nu (doar) pentru a face haz de necaz- ci și de încântare. Te bucuri când vezi atâta istețime și rafinament în arta scenografică - și, adaug, în cea coregrafică. Am râs la redarea mișcării turmelor de oi și a felului în care un actor e capabil să personifice o treime (oieră, dar nu mai puțin sfântă, în acord cu viziunea ministerială a unui Daea). Am fost impresionată de durerea romioritică a oii naționale, ca și de modul de redare a satisfacției tâlharilor. Nu e puțin lucru să transmiți sentimente, ținând cont că totul se bazează pe măști imobile, încremenite în expresii faciale de teroare, durere, poftă de jaf, animate doar de mișcările corporale ale actorilor care le poartă, pe care îi vedem numai de la gât în jos, dar cărora simți cum le strălucesc ochii butaforici în cap. Mișcarea scenică iradiază dincolo de mucava și de pap. Măștile sunt și deștepte, nu goale pe dinăuntru. Ele evocă portretele lui Horea, Cloșca și Crișan, din cartea de istorie, varianta 2.0, acum în confruntarea imperială dusă pentru Roșia Montana. Portretul ciobanului ucis este - cum altfel- cel al lui Nicola Ursu, adică Horea.
Sunt atât de multe povești spuse cu atât de puține mijloace, doar prin detalii iscusite, ba chiar și prin jocul umbrelor și al transparențelor intens luminate.
Odată cu ridicarea munților ipostaziați de scândura scenei vopsită în verde, se cască văgăunile gropilor de gunoi amplasate pe crestele acestora (trimitere la Pasul Mestecăniș, județul Suceava, caz recent remediat în instanță, dar mult timp după frezarea pădurii și asfaltarea muntelui).
Până și Miorița se revoltă - și, nu întâmplător, la Timișoara. Acolo, Miorița este revoluționară.
Din 2020, de la momentul filmării spectacolului de către TVR, mi-a mai venit inima la loc, dar nu de tot.
(foto: Andreea Eva Herczegh)