Pe la primele ediții cândva, pe când festivalul încă se ținea "La răscruce", am prins unul din concertele pe care le voi purta cu mine în veci: Johnny Răducanu și Harry Tavitian la patru mâini, cântând în ploaie de ziua armeanului cu o bucurie de nedescris. Combinația de triluri a celor două etnii și culturi diferite confirma că jazzul este locul de întâlnire al tuturor muzicilor și că notele sunt limbaje universale. Un truism, dar aia e. La final, împreună cu ei, am cântat un "La mulți ani!" jazz-istic. Johnny s-a dus, dar mie mi-a rămas pe retină imaginea lui plimbându-se agale, singur, pe uliță, vorbind cu vacile, cu o buleașcă între degete, ca un veritabil localnic.
La Gărâna nu se merge, nici nu se vine, la Gărâna se urcă. E un limbaj comun acolo, preluat din comunitățile dimprejur: "Când urci?" preferă mai toți. Iar dacă în alte colțuri de țară babele urcă în genunchi spre mănăstiri, aici unii urcă cu bicicletele, motoarele, cu "ia-mă nene", alții chiar pe jos, ca o ascensiune ritualică spre un loc ce își are ca totem animalic lupul.
Dacă unora le place jazzul, altora le cam place Gărâna. E mișto să îți dedici câteva zile pe an unei arte, sau unui gen muzzical. E ca mersul la băi la tratament, 4 zile la Gărâna, 10 la TIFF, 5 la Rockstadt șamd. Trompetele vindecă, pianul reușește să atingă niște corzzi, dacă nu sensibile, măcar utilitare. Se cocoață oamenii pe coclauri după zzmeură, mure, bureți, gălbiori, hribi și tot felul de pitoance, unii se strică la stomăcel, altora ochii li se învârt în vârtej.
Trupelor de cele mai multe ori nu li se spune pe nume, și la drept vorbind cine să și știe să pronunțe în polonezză, norvegiană, daneză, toate numele alea complicate? Mai degrabă auzzi: "Când bagă nemții?", "Ce mișto italienii!", "Tare gagica de la tobe!".
Venind la zi, la ediția din 2024 întâmplată în a doua săptămână de iulie, 30 Years of E.S.T. - Tribute to Esbjörn Svensson, într-un concert literalmente memorabil, au stârnit atâta admirație de s-a plâns lumea că e prea perfect. Cu siguranță nu e simplu ce fac, dar Magnus & Co. se pricep să facă piele de găină, fiori și furori. Scuza care li se atribuie de către turiști e că sunt nordici și implicit triști, n-au cum să cânte șlagăre de tiriști. Așa o fi, dar cu siguranță nu ai multe ocazii de a asculta așa o muzzică pe picioarele noastre de plai. Pe când erau trio sunau a sextet, acum concureazză lejer cu o filarmonică. Chiar dacă unii suporteri ai muzzicii rege țineau cu Spania sau Anglia, la festival a câștigat fără penalty-uri Suedia. Haaai alama! (nu oțelu').
Francezii de la Airelle Besson Q-tet nu au venit fiindcă e căldură mare, mon cher, dar tot au sunat bine, italienii (Gianluca Mosole Quartet), de vară, frizzante, andante, ma piu troppo, polonezzii, care erau mai degrabă polonezze, au rupt, la fel Ursa (Major & Christian McBride), Gustavsen, trio-urile din a doua seară, cubanezii (Ariel Brínguez Quintet), Kinga (Glyk), fetele din aeroport și, ca o nostalgie pentru cunoscători, Dixie.
La Cári și Sian, pe care îi știu prea bine, nu am ajuns la slujbă. Obosit, muncit, am dormit. Apropo, se rimeazză în jazz? Că de improvizzat nu prea se mai în iulie.
În rest, bubuiau cinelele, galopau ride-urile, răsunau sax-urile și duduiau contrabasurile, de crăpau lupii ascultându-le pe ele. Încerc să îmi închipui ce mecle or face lighioanele pădurilor când aud câte un solo de trompetă. Un fel de Puiu Călinescu într-o oglindă concavă. Pentru ele, festivalul ăsta e marcat în calendar ca anotimp. Apropo de timp.
Gândind acum la rece, n-a fost chiar așa de cald, dar, moment istoric, la Gărâna nu a plouat (!!!!!) și nu cred că a fost din cauzza bugetului. Căldura m-a lăsat seara rece. Nici Moșu' n-a venit și s-a simțit. Las' că trece. Duma cu Giurassic Park e veche, dar la câți dinozzauri au cântat în poiană, lucru știut, aplauzul chiar trebuie câștigat și meritat.
Culinar vorbind, locul e dominat de ciorbele de hribi de la 23 de lei la 55 și de notoriul Apfelstrudel cu budincă și înghețată sau fără. Deja împământenitele restaurante locale nu fac față. În schimb, te dă pe spate, nu prin gourmet, ci prin franchețe, celebrul "La Maria", reprezentat de și mai starleta chiar Tanti Maria însăși (zisă și "Baba"), care e un spectacol perpetuu. Gagica rupe fâșu' la propriu. Dacă Moșu' n-a venit, "Baba" și-a dat. Luni dimineață, după festival, vorbea în șoaptă de la cât a urlat pe toți nevinovații ce au avut îndrăzneala să-i citească meniul. Prețurile sunt muncitorești, frigiderele dodoloațe iar buna dispozziție e la ea în deplasare. Deși teoretic sunt doar câteva mese, practic încăpem toți, poți sta cu oricine, chiar si cu tine.
Mai jos, spre Slatina-Timiș, e de găsit o locantă unde păstrăvii se cară cu găleata de Tifel și se prăjesc pe plite improvizzate din jante de autoturism. DIY rural rulezz!
La Kibuzz, iar n-am ajuns. Scuzze, Alina!
Muzzical vorbind, publicul e alcătuit din jazzomani, normal, foști rockări, progări, bluzzăi și ăia care n-au nicio treabă, vin așa, că e festival, și foarte bine fac. Am întâlnit chiar și câțiva metălari, ceea ce m-a bucurat nespus. La drept vorbind, Hamasyan e fan Meshuggah, Aarset e metalist la bază și sunt convins că Magnus a ascultat muzică și de la Nuclear Blast, nu numai de la ACT și ECM.
Dacă la actori, pe plăcuța de înmatriculare, scrie MIM, la medici, MED, la avocați, LAW și la artiști, în general, ART, apăi în cazul de față e cam așa.
Nu e greu să îți dai seama că la Gărâna se vine din toată țara, fiindcă se vede lesne pe numerele plăcuțelor din parcări. Din disperare și epuizare, am văzut și variante hibrid, reinterpretate: AZZ, ZAA, ZAJ. Am văzut bolizi, tesle, suvuri, dar și forduri de anii '90, burdușite cu peturi reciclabile. Ce nu facem noi pentru gezz?
Sunt foarte puține festivaluri de nișă care reușesc să adune toată țara. Și aici vorbim de bilete și abonamente, nu de mocangeală. E clar, soarta oricărui festival e pecetluită de vatra în care se ține, de locul în sine, aia e schema, iar în cazul de față natura ne dă lecții.
Festivalul și arealul arondat lui reușesc să îmbine într-un creuzzet muntos materia de bazză, precum și condimentele necesare pentru complimente. La marginea străzzii, vacile rumegă, vătraiele fumegă, alții spumegă.
Se stă pe la gazde, pensiuni, cabane, gastahaus, dar și cu rulota, camperul, în mașină, cort sau hamac. Am cunoscut un timișorean la o vârstă venerabilă, căruia, pentru o noapte, birtul i-a fost casă.
Revendicat ca un festival al timișorenilor, Gărâna, totuși, nu e a lor, nici a noastră, ci a județelor, județelor strănepoților noștri. Hai că timișorenii și cărășenii sunt la ei acasă, dar am stat la masă cu oameni din AB, AR, GL, BV, CT, SB, MM, CJ, BH, B și chiar și din DE. Nu am prea văzut numere de OT, GJ și MH, nu știu de ce, csf, ncsf, GJF. Apropo de DE, e un cuplu de nemți, ea tunsă periuță, căruntă, ochelari butucănoși, el micuț, chilug și parcă veșnic distrat, ce vin dintotdeauna, poartă un surâs boem de Boemia și se chinuie să învețe cuvinte în limba română. Am ciocnit "ein schnapps" și le-am explicat ce înseamnă "prost" în grai local. Au zâmbit amabil, dar nu m-au crezut.
La capitolul licori, la mare căutare sunt țuicile și pălincile. Nu e un fest de vodkă sau tequila. Aici se bea "de aia tare din Maramu'" de 52 sau "gie aia slabă" de pe aici, din tot felul de sticluțe care mai de care mai rustice, se tranzzacționează "ape tari" sau "vii". Libația e un soi de patriotism local, in extenso, național, licoarea ne unește ca neam. Nu e asumată, dar cumva, pe undeva, e asociată cu toată treaba. Pălinca e whisky-ul jazzului local. Pe lângă astea, la mare preț, sunt vinul și romul asociat cu un trabuc de calitate. La bere, e pe haiduceală: bavarezze, crafturi, pe rafturi și puține draft-uri. M-aș bucura să existe un frigider de festival, semeț, rezistent, pe roți, cărabil, purtabil, un frigider care să lase orice bere rece, dar asta e altă poveste.
Chiar dacă nu mă cred nici eu, darămite nimeni, personal m-am bucurat cel mai mult de apa de izvor. Prima gură la sosire și ultima de la plecare m-au ambetat definitiv. (E un izvor exact la 2 km în amonte de bolta paladină.)
În topul profesiilor care frecventeazză festivalul cu regularitate, sunt, fără îndoială, în ordine alfabetică, Arhitecții. Nu știu ce le place lor, dar parcă vin la ordin. E o alchimie acolo, probabil, posibil. În rest, oameni de teatru, oameni de teatru independent, actori de naționale, regizzori de teatru și de film, chiar și un criticăstru, directori de instituții, medici, birtași, directori de festival, operatori culturali, oengiști, politicieni, ambasadori, primari, tot felu'. Am reîntâlnit un frizer care a spus o chestie formidabilă: "Aici... (își caută cuvintele), locul ăsta e o libertate... (ezită), iar în mijlocul lui... muzzica asta... (se mai gândește putin), e o altă libertate". Îl cheamă Octav și e genul de român onest. Drept dovadă, mi-a spus că ar trebui să îmi mai tund sprâncenele. M-am făcut Albulescu la față. "Cum mai aleg io festurile?" aș fi vrut să-i spun, dar mi-a venit doar acum.
M-am întrebat câți oameni din toți cei de acolo ascultă acasă, în restul anului, jazz. Evident, nu am un răspuns, dar este fabulos cum un gen muzzical reușește să adune așa un amalgam de umanoizi îmbrăcați fistichiu, ba lălâu, ba strâmt sau malagambist, se etalează tot soiul de veste, pălării, pălărioare, tichiuțe, șepcuțe, baticuri, batistuțe, ciocate, o fi jazz, dar e munte și e caniculă. Cu câteva grade mai jos decât între betoanele orașelor, stâncile Semenicului sunt brăzdate discret în vale de apele Bârzavei ce servește drept aer condiționat țurloaielor. Se merge la Văliug, La Trei ape, Brebu, la tiroliană. Ca harnașamente, se poartă un mix de termosuri, cănuțe, ulceluțe, plasticuri și doze. Unii merg la înaintare cu preasecco în pahar de cristal, echipamente chechua și ranițe militare, straițe peticite, tricouri cu Floyd și cu edițiile trecute. Shot de Unicum la gât. Libella la țap pentru connaisseuri.
Mă uit cu jind pe line-up-uri și îmi amintesc, fără running order, de Gondi, Garbarek, Gurtu, Weiner, Tavitian, Clark, Puppy, Youssef, Cohen, Danielssen, Eivind, Johnette, Jim Black, Parker, Aura, Parghel,... câte și mai câți. Visez și tind spre ediția XXX. Pronosticuri, sugestii, așteptări? Deja am ascultat cam tot aici, răsfoiesc prin memoria urechii un întreg dicționar audio de jazz. Exact, aia e. Marius a reușit să facă din Gărâna un dicționar viu de jazz. A avut grijă și de neologisme, și de arhaisme, a introdus chiar si cuvinte dacice și romanes, deopotrivă.
Trioul care va prelua festivalul de la anul deja repetă pentru edițiile următoare și sunt convins că ne vom bucura din plin de ele. Trei frați care se ocupă de un festival de jazz sună ca în basme.
***
La final, pe scurt.
La standurile de merch, stăm bine. Am plecat cu 2 albume Garbarek pe plastic și mult râvnitul Anthems of a peaceful army (cadou).
Șaormele și kebaburile au fost mâncate, neaoș, buzile renovate.
Am asistat luni dimineață la momentul în care s-a încărcat "El grand piano" într-un camion și m-am gândit că seamănă cu convoaiele excepționale ce transportă elicele eolienelor. Cât efort pentru deliciul urechilor! Trompa lui Eustache e un fel de papilă gustativă pentru trompeta lui Molvær. Ciocanul s-o fi bucurat de Thor's Hammerul vikingilor.
Seara, în lungul drum spre casă, licure' licuricii și străluce' stelele de nu mai știi care-i care. Singură luna e un inginer de sunet surd.
M-am gândit la Lizuca și la Dumbrava minunată, la Maria, dar și la Mirabela. Am tânjit la crâng și la Pădurea liniștitoare a lui Florian. Ce loc frumos pentru muzică, pădurea! Dacă am rupe o Creangă din literatură și am altoi-o cu umorul lui Răducanu?
Luni dimineață, nu mai răsună nici o alamă. Fiecare la scara lui. Unii pleacă să simtă albastrul de Brezzoi. Umblă ciobăneștii ca chiwawa pe centru, doar că fără cocalari în lesă. Nu latră nimeni la nimeni. Mi-e foame, totul e închis și mi-a lipsit un gulaș, aș improvizza, că se preteazză, sau parcă aș comanda ceva numai ca să-i pot spune: "Alo, Tazz, 6 mici, la Jazz!". (Știu că nu se sună, dar de pe aplicație nu ar avea hazz. Asta că tot a survolat un elicopter obsesiv incinta.)
Gata. Tradițional, un aplauzz. Adițional, aplauzze. Metaforic, ca la Stones, buzze. Fără bâzze, doar cu căpușe.
***
La bis, mai câteva chestii improvizzate.
Dacă vrei să-ți iei o casă în Gărâna, mai lesnea să te orientezzi spre Cartierul Primăverii.
Culmea absurdului: la marginea drumului, o bătrânică vindea la 40oC ciorapi de lână. Gândindu-mă la zicala "... să îți faci vara sanie și iarna nu mai știu ce...", mi-au zâmbit prea tare sandalele de sub mine.
Standul cu fructe al sponsorului principal i-a făcut pe copii să uite de tâmpenii.
S-a băut, dar s-a și reciclat.
Nimeni nu știe exact ce înseamnă cuvântul "jazz", dar place tuturor. Dublu ZZ-ul intrigă și atrage. E ca un Zet scos de două ori în aceeași seară. O carte românească despre fenomen forța cândva o traducere în română: Jocurile Audiofile ale Zzelatorilor Zzborului. Așa o fi.
Am auzit toate variantele de pronunție a cuvântului des menționat: JAZ, JIAZ, JEZ, JEAZ, JIEAZ, JIEZ, GIAZ, GIEZ, GEZ, JÎz. Cel mai apropiat cuvânt de jazz în română cred că e Jaluzzea. Zic doar.
În DEX, există 4 cuvinte cu dublu z: Jazz, Pizzicato, Puzzle și Grizzly. Toate au cumva legătură cu Gărâna.
Pe o amendă, organul constatator a scris "... geazz" (anul trecut). Fac și eu hazz de necazz. Supraviețuim de pe o ediție pe alta.
Umblă vorba că nu s-a mai văzzut labă de urs de vreo 5 ani. Nu trageți în Martin, mormăie și el cum mai poate.
La lupi, doar câteva umbre palide, cică mai vin prin spatele restaurantelor. În unele, stau chiar la pult. Păzzea.
E luni, ora 5 pm. Tună, picură. E soare. Pe drum, un copac picat, rupt din rădăcină, blochează drumul, parcă să ne țină acolo, acolo unde rămân cu gândul cei ce nu-și dau jos brățările de la o ediție la alta.
(Fotografii: Anastasia Miulescu)