Documentar independent, Apă și talpă a fost acea mică-mare gură de aer de care aveam nevoie după două săptămâni caniculare, care să-ți arate că încălzirea globală e chiar la tine acasă. Și e pe bune.
Alergând nu 1.300 de kilometri cum au făcut protagoniștii filmului, ci câțiva metri la pas în stil "nordic walk" și încă câțiva cu bicicleta de oraș pe care încă nu se încumetă nimeni să mi-o fure (nu știu cum e la voi, dar la noi la Timișoara se fură bicicletele ca-n codru), ajung la Cinema Timiș. Acest super Cinema Timiș cu care ne-am ales, într-un final, după câțiva ani de chin și spaimă, în plin an de titulatură europeană și culturală. Dar despre asta am mai vorbit. N-am vorbit poate despre Ceau Cinema! (program: Ceau Cinema!) și super afișul lor din acest an, în stil Dali, cu o felie de lubeniță curgând cu tot cu acele de ceas daliene (dacă nu știți ce e lubenița, trebuie să dați o fugă până-n Banat). Și dacă se putea ceva mai potrivit, nu-mi închipui decât acea imagine suprarealistă care să semene fie cu scurgerea din cauza căldurii toropitoare, fie cu timpul canicular care ar fi făcut chiar și o lubeniță să devină ceas dalian. Deci da, excelentă ideea afișului ediției 2024 care a avut loc între 17 și 21 iulie 2024, cu un promo la fel de inspirat cu Christine și Ovidiu de la Auăleu care dezbat pe tema tăierii lubeniței în stil Fellini, Tarkovsky sau Cristi Puiu. Dar atât despre festival pentru că, din păcate n-am ajuns decât la două reprezentații, și acelea antagonice. Așa că scriu despre ce am văzut, nu despre ce aș fi vrut dar n-am apucat.
În primul rând, mereu e fascinant să vezi lucrări, creații, compoziții, imagini realizate de oameni pe care-i cunoști. Mai ales atunci când recunoști un anumit stil, ai o bănuială cam de unde vine și în minte ți se croșetează o întreagă poveste a dimensiunii întâmplărilor care au dus la crearea acelui moment. Acolo se întâmplă acea sinergie de grup care de data asta chiar m-a surprins. Nu m-am așteptat să fie sala plină (adică în jur de 500 de locuri cât este capacitatea sălii Cinema Timiș) la avanpremiera unui documentar despre alergători de anduranță din România, pe ceea de este acum Via Transilvanica. Am fost foarte la limită, dar am ajuns. Și odată așezată în scaun am știut că ceva din firul narativ al celor trei săptămâni de alergat de la Putna la Drobeta Turnu-Severin, au să-mi spună și mie ceva. Ceva care să aibă legătură cu fiecare dintre cei din sală, ceva despre fiecare dintre noi. Și cam așa a fost. M-a surprins cum s-au legat poveștile celor nouă alergători. Dacă mă așteptam la ceva, era un film "lejer" despre alergatul de anduranță, pe o rută superbă din România (Via Transilvanica, cel mai lung și frumos traseu din România, proaspăt amenajat, cu 1.400 de kilometri și peste 30.000 metri diferență de nivel, în 24 de zile), într-un peisaj idilic, poate presărat câteodată de câni de stână, urși și întâmplări dramatice. Dar nu. Poveste cu poveste, de la personal la grup și de la spiritul de aventură la intimitatea bătăliei solitare cu sine și cu destinul.
Aproape de mitic, dar la fel de aproape de banal, filmul ne spune povestea reală a unor oameni pe care îi leagă la un moment dat în viață o rută de 25 de zile pe un traseu gândit și realizat de niște oameni trecuți prin viață, cum s-ar spune. Și nu zic aici doar de Tibi Ușeriu (care vine după 6633 Arctic Ultra sau Yukon Arctic Ultra și cartea sa 27 de pași pe care am citit-o acum câțiva ani și mi-a stat sufletul în loc), ci și despre Corneliu Buliga, Eva Hochbauer, Toma Coconea, Florin Alexandru, Cristian Deac, Cornel Vasile Pop, Adrian Pavăl, Paul Vulturar, fiecare cu povestea și cu propria nevoie de descoperire, de explorare, de liniștire sau de psihanaliză prin alergare. Și greu mi-e să-mi închipui cum a fost pentru ei să vadă filmul (majoritatea nu-l vizionaseră până la momentul proiecției). Vorba lui Tibi "I-am dat mână liberă lui Gherase. Știam că nu ne face de rușine."
De la momente filmate cu IPhone-ul de către participanți, până la niște super cadre tarkovskiene cu beat marca Psihodrom (adică Adrian Marian și Octavian Horvath pe care îi recunosc dintr-o mie după beat. Felicitări, fantastic sound!), am sesizat acel eagle eye în stil Gherase și Mircu. Subtil și nu chiar, tăios și haios, accelerat și static, aproape pictural câteodată, am avut o stare interesantă de film artistic într-un documentar despre alergători montani.
De pe vremea când nici nu știam ce înseamnă Tor des Geants (cursa de 330 de km care pleacă din Courmayeur) sau UTMB (care se aleargă în fiecare an în zona Chamonix), am avut un moment în care mi-am dat seama ce înseamnă pentru noi, în România, să avem asemenea rute deschise alergătorilor de anduranță sau să avem astfel de profesioniști. Grupurile acestea: comunitățile de alergători, de triatloniști, de alpiniști, de free ride din România, au crescut enorm în ultimii ani și sunt ca un barometru pentru noi ca societate. Înseamnă că încet, dar sigur, începem să apreciem ce avem acasă. Probabil că Via Transilvanica nu va fi următorul Tor des Géants, dar va fi cu siguranță ceva care va scoate lumea din case și datorită Asociației Tășuleasa Social care face o treabă excelentă de câțiva ani încoace.
După cei 1.300 de kilometri parcurși din fotoliul cinematografului, nu știam dacă îmi venea să părăsesc orașul pentru o vreme sau să vizionez următorul film din lista Ceau Cinema!
Am ales să trec strada, către Grădina de vară unde am continuat (nu până la final), cu un SF / comedie-suprarealistă franțuzească (L'empire), regia Bruno Dumont, cu o acțiune bizară într-un mic sat din nordul Franței care devine câmp de luptă pentru niște cavaleri extratereștri sub acoperire (film premiat la Berlin cu Ursul de Argint - Premiul Juriului). Asta ca să fie clar că realitatea-realitate e una și realitatea SF e cu totul alta. Și așa, după prima oră de SF franțuzesc, am părăsit Grădina de Vară cu gândul că era mult mai bine pe Via Transilvanica, cu oameni umani, cu gânduri umane, cu trăiri, calități și defecte, cu vise și planuri. Parcă mai ok așa decât să mă fi trezit într-un teren de luptă cu cavaleri extratereștri sub acoperire. Sportul te ajută să te menții normal la cap.
Îmi iau bicicleta și plec către casă... când aud un sunet de sabie cu laser. La naiba cu SF-urile astea. Pe curând!