Motto: "Iubesc teatrul. El este mai real decât viața." (Oscar Wilde)
"Bună seara. Bine ați venit la teatru. Sunt actorul... stai, dar de ce e întuneric? E cineva la lumini? Faceți și voi ceva să mă văd. Oh! Da, așa. Da, cum spuneam, sunt actorul Liviu Cheloiu și astăzi voi juca un personaj, care este la rândul lui un actor. Pardon, un mare actor, un titan al scenei, după cum scrie autorul. Un vultur al scenei mondiale. Acțiunea are loc într-un teatru, în cabina acestui mare actor. Aici, într-o seară, vine o tânără actriță, studentă în anul III, care insistă să facă cu el un spectacol. Cred că deja am spus prea multe despre ceea ce va fi. Ah! Era să uit, tânăra actriță este jucată de Claudia Moroșanu. Claudia! Ai de zis ceva? (Claudia vine brusc spre Liviu): Da. Să începem odată."
Așa începe spectacolul Repetiție de seară de Csaba Kiss în regia lui Alexandru P. Rusu la Teatrul Apropo. Prin acest prolog cu iz brechtian suntem aruncați cu franchețe în convenție, spre evitarea banalului și periculosului convenționalism. Perdeaua transparentă care izolează spațiul de joc este dată la o parte, dezvăluind un interior simplu, o cameră ce poate fi o umilă garsonieră sau o cabină de teatru, în spatele căreia o oglindă permite reflectarea chipurilor actorilor și spectatorilor. Bărbatul (Liviu Cheloiu) este un actor celebru de 55 de ani care vrea să joace rolul principal al lui Zampano într-un spectacol inspirat de legendarul film al lui Fellini, La Strada. Fata (Claudia Moroșanu) este studentă la actorie în anul III și va juca rolul Gelsominei. Prima repetiție are loc într-un spațiu al teatrului în care Bărbatul joacă, spațiu care îi este și locuință după divorț. O unică repetiție are loc. Percepția Fetei despre Bărbat este aceea de monstru sacru, adorat de generația sa, dar și de cea a mamei sale. Percepția Bărbatului despre Fată este că e o studentă fără experiență, dar la vânătoare de glorie. Ei repetă aceeași scenă la intensități diferite, lunecând grav și iremediabil de la relația discipol-maestru pe nisipurile mișcătoare și fierbinți ale unei relații inevitabile bărbat-femeie. Tinerețea și prospețimea EI, misterul și singurătatea LUI, blazarea și cabotinismul LUI, entuziasmul și speranța EI, promisiunea viitorului EI, eșecul prezentului LUI îi conduc într-un dans provocator și incitant, seducător și straniu, cu piruete din ce în ce mai periculoase, cu pași din ce în ce mai îndrăzneți. "Până unde vor merge?" se întreabă spectatorul. "Ce vrei de la mine?" se aude redundant pe scenă.
Noémi Kecskés în eseul Csaba Kiss, creatorul teatrului umanității[i] afirma despre dramaturg "scopul său este întotdeauna să exploreze punctele contemporane de identificare în raport cu textul dramatic dat, chiar și prin rearanjarea radicală a centrelor de greutate obișnuite ale interpretării după canon. Astfel, în timpul realizării spectacolelor și a textelor pe care le-a regizat, nu a fost motivat de deconstrucția textului original, ci de analiza precisă a textului, defalcarea acestuia în mici detalii și reconstituirea lui din punct de vedere contemporan. Acest lucru face posibilă arătarea motivațiilor umane ale personajelor și umanitatea inerentă textului".
Pe linia acestui crez artistic, piesa de teatru Repetiție de seară folosește ca pretext povestea filmului La strada (drama neo-realistă în regia lui Federico Fellini din 1954, inclusă pe lista celor 100 de filme italiene de prezervat - 100 film italiani da salvare, în italiană), film căruia regizorul îi schița următoarea prezentare: "Un bărbat și o femeie trăiesc împreună, însă totuși foarte departe unul de celălalt. Urmărim acest cuplu pe un drum lung pentru a ilustra incertitudinea. Ideea de bază a filmului este dificultatea comunicării umane și decalajul indisolubil care se creează între oameni."[ii]
Gelsomina, studenta, FATA, EA! Zampano, actorul, BĂRBATUL, EL! Un hexagon neregulat cu unghiuri haotice, un joc de linii frânte, ba întretăiate, ba paralele străbătute de secante înveșmântate în visuri efemere și credințe fragile. Film, teatru, convenție. Lumi cu soluri diferite, cu altfel de ceruri și altfel de Dumnezei. Scenografa Alexandra Budianu leagă lumile într-un decor minimalist în care obiectele iconice din film (trompeta, nasul de clovn, pălăria, lanțul, valiza, pelerinele) nu își pierd semnificațiile originare. Elementele dezordonate de mobilier, sticlele goale sunt pe linia haosului interior al personajului amfitrion. Cadrele din film nu sunt abundente, doar prind nostalgia de aripi aducând-o în prezentul ficțional. Perdelele transparente și oglinzile par un elogiu adus magiei cinematografiei. Coloană sonoră semnată de Dani Ionescu și Diana Cartianu îmbină superbele sonorități ale filmului fellinian compuse de Nino Rota cu reverberații originale ce traduc în sunete stările contradictorii și angoasante ale personajelor. Textul devine pretext de meditații ale personajelor pe marginea propriilor vieți. Se spune că rolul repetițiilor constă în a descoperi actorul, a-l cunoaște, a-i dezvălui limitele, puterile, disponibilitățile, vulnerabilitățile. Între Bărbat și Fată nu se petrece doar o simplă repetiție, ci o întâlnire esențială în numele artei. Dar, nu cumva arta este și liantul între Gelsomina și Zampano?
Regizorul Alexandru P. Rusu pare a lăsa lucrurile să se întâmple, dând impresia unei non-implicări, odată găsiți actorii potriviți. În realitate, fluența scenelor, suspansul crescând, tensiunea erotică între cei doi sunt orchestrate cu migală și atenție la detalii. Între film, text și produsul scenic, regizorul se plimbă cu eleganță, fără teama de a se rătăci în temele și subtemele ce răsar replică după replică, știind să le strângă precum firele unor pârâie ce se adună în marea albie a râului. Singurătatea, teama de eșec, dorința de glorie, frica de bătrânețe, lupta cu viciile trupului nu sunt decât consecințe ce decurg din felul în care Zampano-Gelsomina,Bărbatul-Fata se raportează la artă. "Plec ca să fiu artistă" spune Gelsomina la începutul călătoriei sale. "Parcă... parcă totul nici nu s-ar întâmpla pe lumea asta... Atât de excepționali sunt oamenii ăia, până și actorii din roluri secundare, toți... privirile, gesturile lor...", murmură Fata gândindu-se că nu va atinge niciodată gloria artiștilor pe care îi admiră. Gelsomina așteaptă și devine din ce în ce mai nefericită, Fata fuge din fața nefericirii, simțind că nu poate înflori în umbra unei forțe autodistructive, aproape malefice. Spectacolul lui Zampano este cel al forței brute, al superficialității creatoare. Zampano se salvează prin trăirea, fie și tardivă, a sentimentului de vinovăție. Bărbatul ratează șansa izbăvirii, precum și șansa unei noi și poate ultime iubiri pentru că Gelsomina sa aleargă să se salveze.
Spectacolul trăiește nu doar printr-un text despre amestecul de adevăr și ficțiune, de realitate și imaginație, despre ce înseamnă să fii actor și raportul dintre actor și personaj, ci și prin performanțele actoricești complementare dirijate regizoral când în ton pianissimo, când în doză forte, susținute de Claudia Moroșanu și Liviu Cheloiu. Claudia Moroșanu nu mizează pe experiența sa bogată de scenă, nu livrează automatisme, dimpotrivă, simți în jocul ei puterea imaginației, forța cuceritoare a improvizației. Are candoare, are naturalețe, știe să facă transparente slăbiciunile personajului, dar și puterile sale nebănuite. Fragilitatea tinereții se îmbină cu stăpânirea de sine. Ingenuitatea nu exclude maturitatea, cochetăria nu înlătură profunzimea. Actrița glisează între persoană și personaj, căutând ardent forma justă de exprimare. Gelsomina se definește prin nevoia de a trăi prin artă. Fata ar face orice, la nivel declarativ, pentru artă, dar nu și-ar vinde sufletul. Gelsomina călătorește pentru a-i vindeca pe cei din jur. Fata fuge, simțind că unii oameni rămân în interiorul singurătății lor într-o voluptate a suferinței pe care nici măcar iubirea nu o poate spulbera.
Liviu Cheloiu este stăpân pe forța sa și sigur pe charisma sa. Și totuși, nu se refugiază în carcasa suficienței sau a aroganței. E liber, s-a lepădat de prejudecăți, e fascinat de Zampano, și pe Bărbat îl înțelege. Are capacitatea de a face vizibilă, palpabilă frumusețea filmului evocat și pentru cei ce nu știu cine este Fellini. Profesionalismul său nu se traduce în note maxime într-un abstract catalog de artificii scenice, ci în generozitatea cu care privește spre tânăra sa parteneră. Nu este prima dată când îl simt pe actorul Liviu Cheloiu că-l ține sub mantaua sa artistică bine ascuns pe profesorul Liviu Cheloiu, mereu atent la jocul celorlalți, conștient că epoca vedetelor a apus, că teatrul valoros este cel în care interpretările sunt omogene și integrate într-un construct echilibrat.
În monoloagele sale, în jocul său visceral, pulsiunea de moarte învinge pulsiunea de viață. Privirea fuge de pe tărâmul nostru privind spre lumi pe care nu le putem atinge. Glasul are inflexiuni profetice. Măria-sa, Actorul pendulează între vulnerabilitate și putere, ține echilibru între ele și riscă. Riscă să nu fie iubit, să nu fie înțeles, să fie hulit: "Uită-te la fața mea! Este expresivă, nu-i așa? E o față gravă, puternică. Cincizeci și cinci de ani de mizerie, tot felul de vicii, anxietăți, alcoolul, femeile, bolile, curvăsăria, toate la un loc - toate au făcut-o să fie atât de "expresivă"! Și acum, atenție: cu toate că e o față gravă, trecută prin multe, pe scenă, seară de seară, nădușesc sânge, precum Cristos pe Muntele Măslinilor, pentru ca fața mea să oglindească experiențele de care am avut parte, nu ceea ce s-a stins înlăuntrul meu. Înțelegi! În asta constă esența actoriei - în lupta nesfârșită dată cu pustiul lăuntric." Este una dintre cele mai frumoase definiții ale artei actorului care s-a auzit pe scenă. Rostită de Liviu Cheloiu ea are forța unei porunci din decalog, tandrețea unei rugăciuni, misterul unui basm, dar și negura unui blestem. Bărbatul rupe lanțul lui Zampano, dar nu și pe cel al propriei vieți. Rămâne veșnic înlănțuit, un trist Prometeu căruia vulturul aroganței îi macină prezentul și viitorul. "Rămâne îndoit de șale lângă masa de machiaj. Tușește. Se uită în oglindă, își privește chipul desfigurat de băutură. Observă spectatorii. Îi privește. Îi privește cu ură - scrâșnind din dinți ca o fiară care-și trăiește ultimele clipe de viață.) Ce vă uitați la mine!? Cărați-văde-aici! Nu vă mai holbați atâta!"
Nu știm ce se va întâmpla după, dacă spectacolul lor va continua. Noi rămânem cu suferința Bărbatului reflectată în oglindă. Undeva, în noapte, știm că Fata aleargă fără să privească înapoi. Nu îi pare rău de nimic, și, deși a repetat o singură scenă, știe deja că totul are un rost. Bărbatul nu îl va juca niciodată pe Zampano, tocmai pentru este deja el. Dar ea, ca să joace mai departe, pe Gelsomina, pe Nina sau orice personaj trebuie să rămână ea, Fata. Doar în ea zace adevărul, nu în niște fantoșe creionate de un dramaturg înflăcărat. Fugi, Gelsomina, fugi, Fata te va prinde din urmă și te va supune cu privirea ei de căprioară speriată și cu toată forța iubiri ascunse în trupul ei plăpând.
Notă: Csaba Kiss s-a născut la 31 august 1960, a studiat fizica teoretică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, s-a mutat în Ungaria în 1985. Între 1987 și 1992, a studiat dramaturgia la Academia de Artă Teatrală și Film. Între 2009 și 2010, a fost profesor de teatru la Academia de Teatru Marosvásárhely, iar între 2012 și 2015 a fost director executiv al Teatrului Național din Miskolc. Din 2016 este lector invitat la UNATC București. Piesa de teatru Repetiția de seară a dramaturgului, scriitorului și regizorului maghiar Csaba Kiss s-a jucat de-a lungul timpului pe scene din Ungaria și România, fiind ecranizată în filmul de televiziune din 2022 în regia autorului și a lui Daniel Șerbănică, traducerea lui George Volceanov, și în interpretarea actorilor Adrian Titieni și Ioana Nichita.
(foto: Augustina Iohan)
Teatrul Apropo, București Repetiția de seară de Kiss Csaba Traducerea: Susana Vlaicu și George Volceanov Regia: Alexandru P. Rusu Scenografia și costumele: Alexandra Budianu / Coloană sonoră: Dani Ionescu și Diana Cartianu Distribuția: Ea: Claudia Moroșanu / El: Liviu Cheloiu Producție a Teatrul Apropo, realizată în cadrul programului cultural multianual Culor de PIPER-A, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, AFCN.
