O tragicomedie desfășurată la un priveghi, pretext pentru meditații despre viață și moarte, spațiu de reflecție, jale sau distracție mult prea lumească, în care personajele încearcă să respecte și obiceiurile balcanice, în timp ce tradiții pre-creștine bântuie încă de la început scena.
Nefiind cucerită, din păcate, de textul lui Dimitré Dinev sau de spectacolul lui Sorin Militaru, i-am întrebat pe regizor și pe Dan Tudor - directorul teatrului - ce argumente au contat pentru ei și cum se înscrie această propunere în oferta de spectacole pentru publicul local.
Sorin Militaru spune că: "de la prima lectură a acestui text, am simțit ca personajele prind viață în mintea mea. Le auzeam vorbind, le vedeam cum mișcă haotic în căutarea unui punct de echilibru care să le dea sentimentul că încă mai trăiesc. Îl vedeam pe Nikodim (defunctul), rămânând singur, ca un catarg, semn al trecerii dincolo. Și acum ajung la fascinația pe care o am față de trecerea dintr-o lume în alta. Iar aici întrebările curg, neîncetat: ce este dincolo?, există dincolo?, ce înseamnă sufletul?... Piesa aceasta răspunde, așa cum pot personajele ei să gândească, balcanic, cu sentimente puternice, cu extaz, cu nefericire, cu dragoste carnală... ce să faci dacă viața le este mai apropiată decât moartea? Dar dincolo de toate trăirile lumești, există o dragoste uriașă față de prietenul decedat, Nikodim. Și o frică teribilă de a fi în locul lui. Piesa aceasta pe mine mă face să trăiesc într-un film de Kusturica. Și mai ales, mă face să simt, văzându-i pe toți la aceeași masa, că între viață și moarte nu este decât un fir subțire pe care nu știi când îl treci...
Este prima oara când am lucrat la Pitești, nu cunoșteam actorii atunci când am venit, de aceea alegerea lor a fost pură inspirație de moment. Cred că am avut o inspirație bună, am lucrat minunat cu trupa din Pitești și cred ca prietenia noastră va fi de lungă durată. I-am simțit pe toți foarte implicați și motivați, cu emoții uriașe înaintea premierei, dar și fericiți după ce au simțit reacțiile publicului. Cred, sper că publicului Teatrului "Alexandru Davila" din Pitești îi va plăcea spectacolul nostru."
Dan Tudor declară - la rândul lui - că s-a lucrat foarte bine cu Sorin Militaru: "cunosc modul de colaborare eficientă al lui Sorin cu actori, cu scenografi și în general cu toți angajații teatrelor unde a lucrat, ceea ce reprezintă un aspect esențial. Un regizor care poate promova un mediu de lucru pozitiv și productiv, încurajând creativitatea și comunicarea tuturor compartimentelor, este esențial pentru succesul producțiilor. Experiența și versatilitatea lui Sorin Militaru, capacitatea de a lucra în diferite genuri și stiluri teatrale, constituie un atu pentru repertoriul unui teatru aflat în căutarea propriei identități, dar și a unei exprimări repertoriale și artistice coerente, argumente ale viziunii mai largi, de perspectivă. Piesa explorează teme care rezonează cu spațiul cultural și societatea românească, cum ar fi identitatea, migrația și căutarea apartenenței. Acest lucru poate face producția deosebit de captivantă pentru publicul local, care se poate raporta la experiențele prezentate. Temele abordate în Cu sufletul nu-i de glumit sunt relevante pentru problemele contemporane cu care se confruntă România și lumea, în general - globalizarea, mobilitatea culturală și condiția umană... Gândiți-vă câți oameni lucrează în afara țării, câte familii duc dorul celor care aleg să părăsească țara pentru iluzia unui trai mai bun! Apoi, opera lui Dinev, autor bulgaro-austriac, poate contribui la schimbul cultural și dialogul dintre România și alte spații culturale europene, teatrul nostru făcând deja diligențele în acest sens."
Cu sufletul nu-i de glumit este o montare despre viață și moarte, despre secunda care le desparte și despre ce credem că știm / că ar fi adevărat din/în lumea de dincolo: mitul pre-creștin al bănuțului datorat lui Charon pentru trecerea Styxului, în primul rând, apoi convingerea că cel plecat trebuie udat cu lacrimi (tradiția bocitoarelor profesioniste), cu băutură (evident, în exces) și hrănit cu ce se dă de pomană.
Având accente absurde și elemente de comedie neagră / macabră, spectacolul este în fapt un amestec cu de toate (conține muzică de petrecere și chiar simulacrul unui dans senzual la bară), o viziune grotescă, mult prea omenească, unde prezența unui grup extrem de divers, la priveghiul celui decedat, face să apară tot felul de povești și momente în care nu mai este deloc vorba despre durere ("moartea aduce cu adevărat seceta în sufletul oricui"), decență și respect.
Despărțirea sufletului de trupul personajului principal este faptul / punctul din care pornesc întrebări (retorice sau nu) precum: ce îi preocupă pe cei vii? ce ne mai trebuie pe lumea cealaltă?, (oglinda faptelor bune, probabil...), ce ne cere sufletul? (apă?...), spiritul?, cum îi putem ajuta pe cei plecați?, (prin puterea rugăciunii, să sperăm...) sau panseuri (pseudo-filosofice) de tipul "vii cu vii, morții cu morții" - fiindcă "timpul nu mai are nicio importanță" pentru cei plecați, la fel cum nu mai contează nici valorile materiale.
Pentru mine însă, Cu sufletul nu-i de glumit rămâne, din păcate, un spectacol caracterizat de o imagine scenică datată și neconvingător din punct de vedere regizoral și actoricesc.