6 actrițe și actori: Andrada Balea, Zsolt Csepei, Alina Mișoc, Levente Imecs-Magdó, Emőke Pál, Tavi Voina. 3 fete și 3 băieți, 3 etnici maghiari și 3 etnici români. În cele 80 de minute de spectacol, se vorbește română și maghiară în proporții relativ egale și se supratitrează bilingv totul. Simetria se oprește însă aici. Ovidiu Cioclov e un dramaturg român, Clujul, un oraș din România. E drept, e un oraș cosmopolit, untold de multicultural, serios cuprins de febra tehnologiilor software, dar tot în aproximativ centrul Transilvaniei se cheamă că este. De aceea, Dincolo de ora de aur / Az aranyórán túl e mai degrabă un text (tradus în maghiară de Zsolt Csepei) și, în regia lui Ovidiu Caița, un spectacol despre românii și maghiarii din România. Despre cum ne privim unii pe alții, cum ne simțim unii și alții, ce șanse și neșanse avem trăind aici și acum.
De-o pildă, în căutare de sine și fugă de părinți, giurgiuveanca jucată de Andrada Balea se va elibera de multe și va înflori în marele oraș de dincolo de mulți. În schimb, actrița lui Emőke Pál nu va fi niciodată ea însăși vorbind o limbă română care, orice și oricum ar face, îi va rămâne străină / ne-maternă. Ce poate fi Clujul pentru o tânără complexată din sudul dunărean nu va putea fi niciodată româna pentru o actriță visând la cinema-ul lui Cristi Puiu.
Și-apoi, e felul în care noi, vorbitorii majoritari, îi privim pe ei, concetățenii minoritari. Clișeele, simplificările, incapacitatea de a trece peste zidul numit alteritate. Și încă mai mult, temerile și fricile lor, ale celor lângă care se presupune că înfăptuim societatea multicultural dezvoltată. Ei, cele & cei care se întreabă non-stop cum sunt priviți de noi, cei & cele care suntem chemați să privim, să aprobăm, să integrăm. Elementele de decor high-tech (feat. AI-ul Maria) sunt isteț și sugestiv distribuite în scena vizual-auditivă de trio-ul de Mihai Păcurar (scenograf), Júlia Sipos și Cătălin Filip (tehnic).
E iubire sau doar curiozitate? E tânărul în trening al lui Tavi Voina îndrăgostit de-a binelea sau relația dintre el și Emőke, stârnită de-o țigară într-o stație, e doar un prilej de dat mare între prieteni? Și așa mai departe.
Dar în orașul mare ajunge și secuiul lui Zsolt Csepei, personajul care cară (aliterație / cacofonie căutată) după el pelerinajele adolescentine la Șumuleu-Ciuc și visele de pescar etern ale tatălui. Și românca Alinei Mișoc, cea vindecată cândva pe bază de muzicile unei artiste maghiare care răsunau bizar-salvator într-un ocean de românitate regățeană. Și maghiarul acela al lui Levente Imecs-Magdó (revelație!) care dă cu turn-off-ul în supratitrare ca să vedem și noi, ceilalți, pentru câteva minute, cum devine treaba cu neînțelesul limbii celorlalți, cu senzația de înstrăinare, cu angoasa de a ne trezi în spatele gardului ghimpat de faptul de a fi diferit.
Ce oferă burgul cel larg? Greu de spus. Eventual, o ureche ascultătoare a unui psiholog monosilabic (același, delicios, Levente Imecs-Magdó). Mai sigur, șansa ca fiecare să se dea cu capul de pereții cuștii proprietate personală. De a se cunoaște, de a se recunoaște, de a recunoaște, de a cunoaște. Suntem cine, de unde, cum, ce suntem și tot ce putem spera e să ne apropiem când și când, cu blândețe și înțelegere, singurătățile.
(foto: Mihai Păcurar)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 2 septembrie 2024 @ Centrul de Teatru Educațional Replika din București