Uneori spectacolele, deși atipice, sunt de o calitate ceva mai scăzută - sutele de artiști absolvenți pe care îi scoate facultatea în fiecare an nu pot fi toți la același nivel. Alteori nici nu îți vine să îți crezi ochilor. Cu atât mai puțin, să crezi că o echipă aflată la început de drum a lucrat la realizarea lor. Nu mă simt tocmai bine, cu textul și regia semnate de Jasmina Cloșcă, se încadrează în a doua categorie.
Spectacolul a deschis mini-stagiunea Noi și orașul, un proiect derulat de Asociația Reactor de creație și experiment cu scopul de a promova teatrul independent în rândurile publicului clujean. Spațiul cultural ales pentru eveniment, Casa Tranzit, este din start unul neconvențional care îndeamnă la reflecție și gândire, fiind o fostă sinagogă. Ceva din atmosfera acestui loc s-a potrivit la perfecție cu aerul neliniștitor al spectacolului, cu muzica alarmantă și cu răceala robotizată a personajelor. Dar nu vă faceți griji. Totul este la fel de comic și introspectiv pe cât este de creepy. Vă veți pune câte o întrebare pentru fiecare hohot de râs pe care vi l-a stârnit.
Deși sinopsisul îl prezintă ca pe o categorisire a modurilor de (auto)sabotare și (auto)decepție, o descriere mai simplă ar fi că radiografiază firea umană. Observăm o individă în toată vulnerabilitatea sa, intrăm cu bocancii în mintea și sufletul ei și suntem martori la prima mână ai discursului său interior și ai vocilor moralizatoare. O tânără ne vorbește, trecând prin toate stările, atitudinile și emoțiile. Ne pune întrebări la care nu răspundem, se contrazice singură, reia textul, reface momente, se repetă parcă la infinit de parcă s-a bug-uit.
Acea tânără este interpretată de proaspăta absolventă Cristiana Bândilă cu o forță, o sensibilitate și o versatilitate pe care nu le-am mai observat de mult într-o actriță complet necunoscută mie. Timp de 70 de minute, ea face un adevărat one-woman show. Este ajutată într-adevăr de corul mut și gestual al colegilor Cătălin Filip și Casian Ulici, care schimbă aproape imperceptibil întregul decor cu ea în scenă, realizează mișcări repetitive și sugestive în fundal în timp ce ea își spune monologul sau o acompaniază în coregrafii, sincronizându-se sau nu în funcție de cerințe. Dar ea duce greul. O eleganță aparte o caracterizează. Fiecare mișcare este calculată, fiecare replică este gândită în prealabil. Vedem lupta ei cu vocile, cu manipularea, cu confuzia. Nu există loc de improvizație, deși sunt sigură că ar excela și la aceasta.
Ritmul se schimbă constant. Când este foarte accelerat, marcat de smuciri și zvâcniri, când este extrem de lent, ca în dificila scenă în care cei trei cad în slow-motion cu și de pe scaunele pe care sunt așezați. O masă, trei scaune, un pahar, o roabă cu nisip, o lopată și un linoleum reprezintă puținele elemente de recuzită care fac parte din scenografia minimalistă, toate în nuanțe de maro / gri / verde pentru a respecta cromatica naturală a spectacolului.
Comicul și ironia sunt ingrediente care nu lipsesc. Situația unui robinet din care curge picătură cu picătură la nesfârșit - pe care se întâmplă să o trăiesc din nou și din nou acasă la Sibiu, deci cunosc sentimentul - este una deopotrivă hilară și macabră. Cu atât mai mult cu cât ni se dezvăluie că este vorba de fapt despre exagerare. Exagerarea ca picătură chinezească care umple orice pahar.
Dar este vorba de exagerări veridice? Sau doar de stereotipicele "exagerări" de care orice femeie se face vinovată involuntar, până scoate din minți bărbatul? Or fi exagerările pe care ni le zicem nouă pentru a justifica o situație în care ne aflăm, o greșeală a noastră sau a cuiva la care ținem? Pot fi toate sau niciuna. Piesa este conturată destul de concret încât să recepționezi sugestia, dar destul de vag încât să o transformi în ce are mai mult sens pentru tine.
Apogeul umorului este atins în paragraful teatral ce vorbește despre altă prejudecată. Ambalat ca o reclamă la calm și reziliență, acest segment te învață de ce e bine să nu-ți pierzi cumpătul când ești "tensionat lăuntric". Indiferent ce se întâmplă pe interior, exteriorul trebuie să emane încredere și siguranță în situații de criză, altfel poți trece drept slab, agitat și nesigur, ceea ce știm cu toții că, în societatea în care trăim, lasă o impresie foarte foarte proastă. Cei doi spiriduși actori fac o treabă minunată și extrem de comică în a arăta publicului exemple de "așa da" și "așa nu".
Ador cum scriitura și propunerea regizorală a Jasminei se joacă cu puterea sugestiei. Ador simbolismul și metaforele care împânzesc spectacolul Nu mă simt tocmai bine. Contrastul dintre real și imaginar. Canapeaua pe care suntem constrânși să o vedem este invizibilă. În schimb, paharul perfect conturat de pe masă "nu există". Așa funcționează (auto)decepția. Suntem maeștri în a manipula lucrurile pentru a vedea ce ne dorim să vedem și a elimina ce nu ne dorim în imediata noastră apropiere.
Una dintre memorabilele scene este cea în care femeia fără nume vorbește despre cum nu se simte tocmai bine, în timp ce în spate roaba este încărcată din nou și din nou cu nisip, doar pentru a fi răsturnată de fiecare dată. Este un act sisific care poate fi interpretat în multe feluri. Cel care rezonează cu mine este că așa e viața. Un bolovan urcat veșnic pe un deal, doar pentru a cădea înapoi când vocile interioare și autosabotarea ne pun la pământ. O roabă permanent umplută cu nisip, doar pentru a fi descărcată de fiecare dată când realizăm că trăim într-o minciună pe care singuri am creat-o, forțându-ne cu încăpățânare să o credem. O dualitate de care nu putem scăpa. Putem doar să o ascundem de noi înșine, dar la un moment dat tot va ieși la iveală. Toate crăpăturile și cioburile din noi vor fi vizibile mai devreme sau mai târziu. Trebuie doar să tragi preșul. Sau era linoleumul?
(foto: Ioana Groza Pop)