Ne-am reconectat în liceu, datorită prietenilor comuni și implicării civice de care dădeam amândoi dovadă - am fost mâna lui dreaptă din funcția de PR atunci când a fost președintele Consiliului Județean al Elevilor, dar și când a fost secretar la LEO Bruckenthal Sibiu. Tot în perioada aceea am făcut un scurtmetraj cu buget zero împreună, bazat pe notițele mele de pe vremea când eram depresivă. Se numea Jurnal de călătorie și a avut premiera la Teatruccino, un festival de teatru în cafenele organizat timp de doi ani de mine și încă trei colege. Subsemnata a jucat rolul principal, regia, montajul și editarea aparținând de el. Ce copii, ce vremuri...
Nu are sens să enumăr toate amintirile pe care le avem împreună, pentru că relația dintre noi s-a extins mult peste granițele profesionale. Am fost prieteni. A fost acolo când nu aveam pe altcineva, m-a susținut și m-a ajutat să mă vindec. Am mers într-o mulțime de aventuri împreună. Mi-aș dori să mai fie așa și acum, deși el a plecat în Elveția pentru facultate și eu la Cluj. Acum ne conectăm de cele mai multe ori prin intermediul artei, așa cum a și început totul de altfel. Dar și prin intermediul tehnologiei, deopotrivă o binecuvântare și un blestem pentru generația noastră și nu numai. Fiindcă este cea care face extrem de vizibile lipsurile de azi și fisurile de mâine.
Prin acest fel modern de a ține legătura m-a invitat și la premiera spectacolului coregrafic Fisurile de mâine, eveniment desfășurat la Topic Hub din Sibiu. Nu am știut la ce să mă aștept, fiindcă până acum îl văzusem flirtând doar cu filmul și teatrul. Dar pe parcurs mi-am dat seama că sunt martoră la ceva complet nou și totuși atât de familiar... Era exact ce simțeam că voi vedea în regia și conceptul lui David Drăgan.
Spectacolul vorbește chiar despre tehnologie și amprenta pe care o lasă asupra relațiilor interumane. Publicul țintă poate fi oricine, fiindcă ne privește pe toți. Acest aspect este evidențiat mai ales în incipit, unde dansatoarele Silvana Neda, Erika Hera, Ana Luca, Raluca Cristea, Andreea Agapi și Sultana Alexandra Ioana nu sunt nimic mai mult decât niște siluete fără trăsături distinctive. Toți cei care avem acces la internet suntem prizonieri ai unei imense rețele de date. "Ar putea fi oricare dintre noi."
Atmosfera reprezintă unul dintre atuurile cele mai mari ale spectacolului. David se folosește de ecleraj și clarobscur, de întuneric, de culoarea luminii din fundal, de mișcare și de universul sonor ca să contureze ambianța cea mai potrivită pentru fiecare scenă. Chiar dacă aceste elemente contrastează uneori, simbolic. Așa se întâmplă cu sunetele naturaliste care pot fi auzite câteodată cum răzbat în ciuda acestei tehnologizări masive.
Una dintre temele principale este pierderea propriei identități în această lume tot mai uniformizată din cauza transferului rapid de informații și păreri. Structurat pe patru capitole, Fisurile de mâine ar putea fi văzut ca o adaptare coregrafică a piesei lui Ionesco, Rinocerii, întrucât este o reprezentare vizuală atât de grăitoare a fenomenului de "rinocerizare". Dansul creează un context perfect pentru interprete de a se lua una după alta sau de a-și arăta individualitatea, în funcție de puterea de control pe care o au în respectivul moment. Uneori există o lideră care dă tonul, pentru ca apoi toată lumea să o urmeze, devenind un personaj colectiv, nimic mai mult decât o turmă de oi. Alteori există personaje care se eliberează de constrângerea grupului și rup sincronul.
Mi-au rămas întipărite în cap două imagini, pe care le consider cele mai sugestive pentru mesajul spectacolului. Prima este cea în care trei dintre dansatoare intră în scenă pe spatele colegelor lor, ca niște stăpâne ce își călăresc cu semeție murgul, doar că stau neîntrerupt cu capul în telefon sau își fac selfie-uri. Consider că simbolizează atât de scurt și la obiect cât de obsedați am devenit de a posta absolut tot ce facem pe social media, fie că suntem în vacanță, conducem sau chiar călărim la propriu - o altă antiteză tehnologie / natură.
A doua este chiar scena de început, când personajele sunt conectate prin tuburi la o mașinărie ce seamănă atât de mult cu cele din Matrix. Inițial am văzut-o doar așa și nimic mai mult: trăim într-o simulare pe care noi singuri am creat-o, o lume virtuală mult mai confortabilă decât cea reală. Dar continuând pe modelul acesta de natural vs digital, am început să văd acele cabluri mai degrabă ca pe niște cordoane ombilicale.
Cele patru capitole ce împart Fisurile de mâine pot fi capitolele din dezvoltarea unui individ uman, caz în care imaginea din debut reprezintă chiar nașterea. Sau pot fi capitolele din evoluția umanității, caz în care tubul devine cordonul ombilical ce ne leagă ireversibil de tehnologie...