Am să fiu sinceră, am flirtat și eu cu păcănelele de câteva ori. Băgam câte 5 lei cu o prietenă în rarele ocazii în care mergeam la ping-pong sau biliard și ne opream când îi pierdeam. Apoi am stat în chirie cu niște moldoveni și aia era distracția lor de seară. Am fost cu ei de vreo două ori și m-am oprit când am făcut profit 20 de lei. Ultima dată mergeam cu o cunoștință pe stradă, am trecut pe lângă o sală și, fiindcă aveam timp liber, am intrat. Atunci a fost prima dată când am fost servită cu băutură, cum e descris în piesă. Atunci am dat de opulență și am înțeles ce înseamnă o sală de jocuri de noroc pe timp de zi. Norocul meu a fost că am câștigat rapid 50 de lei, când ecranul mi s-a umplut de cireșe. Am luat banii, am plecat și nu le-am mai trecut pragul de atunci.
Ca multe alte lucruri pe care le-am experimentat, am știut când să mă opresc. Sau am avut norocul să nu am câștiguri prea mari, care să mă determine să cred că îmi permit să bag bani la infinit. Dar cunosc oameni care au avut. Înțeleg deci, la un anumit nivel, sentimentele personajelor din Păcănele și de ce este important să vorbim despre asta și salut pe această cale inițiativa celor de la Asociața Reciproca. Ba mai mult, spectacolul atinge tangențial și alte teme sociale, precum problema vechimii în găsirea unui loc de muncă pentru cei cu diplomă, dar și care este linia ce desparte munca de valorile și principiile noastre de zi cu zi. Când ar trebui să intervenim și să remarcăm că ceea ce se întâmplă nu este în regulă și face rău, în loc să ne mințim că "am urmat un ordin, era jobul meu", ca ofițerii SS după Holocaust.
Suntem, așadar, martorii unei firme de publicitate aflată la început de drum care a primit șansa de a-și face un renume pe piață: o campanie pentru clientul MegaWin. Tot ce trebuie să facă patroana Luiza (Andreea Bolovan), specialista cu experiență Dana (Alina Mișoc) și tânăra speranță Ana (Denisa Tudora) este să vină cu o idee de campanie feministă pentru a atrage femeile în mrejele jocurilor de noroc. Însă viața le tot pune piedici.
Începutul este puțin mai greoi și se concentrează mai mult pe conturarea contextului și mesajul piesei. Adevăratul show începe atunci când în scenă intră Cristina Bordeanu, mai întâi în rolul Carinei - o influenceriță modelată după tiparul pițipoancei - și apoi în rolul mătușii Oana. Cele două personaje sunt diametral opuse, unul menit să infuzeze piesa cu un comic al absurdului societății, celălalt, din contră, menit să ne facă atenți la o realitate pe care preferăm să o trecem cu vederea de dragul profitului și al succesului. Cristina face trecerea de la un personaj comic la unul tragic doar prin îmbrăcarea unei jachete Adidas. Restul se datorează versatilității ei actoricești. Mă concentrez pe aceste două femei fiindcă sunt cele mai de impact și ele arată de fapt cum stau lucrurile. Ele arată prăpastia uriașă dintre clasele sociale, dintre cei care aleg să se îmbogățească de pe urma unui viciu și cei fără oportunități materiale asupra cărora e țintit.
Scenografia minimalistă recreează atmosfera unui casino prin intermediul neoanelor ce își schimbă culorile și a perdelelor imense ce despart un jucător de lumea de afară, pentru a-l face să piardă noțiunea timpului. Roz și albastru sunt culorile predominante în acest decor, sugerând ideea de egalitate de gen, pentru că toată lumea știe "că roz este pentru fetițe și albastru este pentru băieței". Însă pot fi culori reprezentative și pentru cele două categorii despre care am vorbit anterior: roz pentru cei care își trăiesc viața privind-o prin "rose-colored glasses" și blue pentru cei a căror existență este marcată de o tristețe și o nesiguranță nesfârșite.
(Am ales engleza pentru că acolo se simt cel mai bine nuanțele însemnătății culorilor, dar și ca să fiu la fel de ancorată în actualitate ca replicile împânzite de englezisme - fiindcă subiectele abordate nu sunt singurele elemente ultracontemporane din text.)
Astfel echipa de fotbal feminin din debutul piesei a devenit în capul meu "roz-albastrele" în locul "roș-albaștrilor" pe care îi cunoaștem toți. Înfățișarea lor e completată de al doilea rând de haine pe care îl poartă: un echipament negru pe care sunt scrise cu roz mesaje preluate din chat-ul unor comunități de jocuri de noroc. Dar încetul cu încetul, unele dintre ele nu mai luptă pentru a înscrie. Întreaga campanie devine o problemă de etică și una dintre jucătoare preferă să dea autogol, să saboteze totul în numele dreptății, astfel aruncând toată echipa în jocul de noroc al vieții, unde mizeria - sugerată prin sticle de plastic - este vizibilă dincolo de lux și eleganță.
(Foto: Roland Váczi)