La început a fost documentarul (ce altceva erau scurtele fraţilor Lumière?)... Şi chiar şi acum este, încă, documentarul, fie ca materie primă pentru filmul de ficţiune, fie ca gen în sine.
Unul din puţinele festivaluri de film din România e Festivalul de Film Astra, care şi-a creat deja o reputaţie internaţională şi în rândurile specialiştilor, dar şi ale amatorilor de film documentar, în general. Evenimentul are loc la Sibiu, o dată la doi ani, şi e centrat pe film documentar cu caracter antropologic şi etnografic. Asta în titulatura oficială şi declaraţii căci, în fond, selecţia filmelor transcende domeniile specialiştilor şi se extinde la un caracter foarte larg-uman. Asta e surpriza pe care spectatorul neavizat o are, văzând pentru prima dată filmele din festival.
Ceea ce interesează şi atrage la filmele din festivalul de la Sibiu nu e calitatea artistică – nici nu-şi propune aşa ceva, deşi nu-nseamnă că astfel de filme sunt excluse din start ci, dimpotrivă, poţi descoperi filme deosebit de frumoase şi foarte atent lucrate vizual. Interesează să reflecte cât mai larg tematica festivalului, adică felul în care trăiesc oamenii pretutindeni. Da, pretutindeni, căci filmele din cele câteva secţiuni ale festivalului vin de pe toate continentele, dintr-un număr impresionant de ţări şi vorbesc despre modul de viaţă a popoarelor şi etniilor de pe tot globul, de la eschimoşi până la papuaşi, de la bretoni până la amerindienii din Anzi şi din China până în România.
Pe lângă secţiunea competiţiei oficiale, au mai existat câteva, printre care una de film documentar românesc, iar alta din/despre spaţiul fostei Iugoslavii. Sigur, nu toate filmele sunt mărturii foarte pertinente, dar cea mai mare parte da.
Marele premiu al festivalului l-a obţinut filmul german Dilema lui Duka (2001), de Jean Lydall, care abordează problema poligamiei în Etiopia. La aceeaşi problemă, dar mult mai delicat, cu multă sensibilitate, se opreşte şi iranianul Nevestele lui Haj-Abbas (2001), de Mohsen Addolvahab. Cele două neveste (acum bătrâne) ale unui soţ (acum mort) trebuie să trăiască împreună şi după moartea bărbatului, iar raporturile dintre ele sunt de supunere (a celei de a doua faţă de prima nevastă). Tot din Iran (axat pe problemele femeii persecutate, într-o societate în care aceasta are încă un statut inferior bărbatului) vine Evadare (2001), de Kim Longinotto şi Ziba Mir-Hosseini. Filmul e realizat într-un centru de refugiu din Teheran pentru femeile ce fug de acasă şi produs de britanici.
Unul din cele mai percutante filme a fost Avem acelaşi sânge (2001), coprodus de Nepal şi Danemarca şi realizat de Berit Madsen, despre împărţirea socială pe caste, încă în vigoare de facto în regiuni din Nepal (deşi a fost interzisă de lege în 1990). Cei din caste diferite nu se pot atinge între ei, castele inferioare fiind considerate impure. Despre viaţa la 3000 m altitudine, în comunitatea qiang, din China, vorbeşte filmul lui Shan Leng – Iarnă la 3000 m (2001), centrat pe figura unei eleve ce vine în vacanţa (foarte lungă) de iarnă. Şi tot despre viaţa elevilor într-o zonă înaltă din China vorbeşte (amintind de filmele lui Yimou Zhang) Satul elevilor (2000), de Wei Xing. Pentru că distanţele dintre sate (în Munţii Hengduan, în vestul provinciei Yunnan) sunt foarte mari şi există o singură şcoală pe 160 km², s-a construit un sat al elevilor, unde aceştia locuiesc pe toată durata anului şcolar.
Mergând înspre Sud, filmul birmanez Pieteni sus-puşi (2001), de Lindsey Merrison, vorbeşte despre credinţa în spirite a birmanezilor şi practicile de ritualuri prin intermediul unui medium, ce face intermedierea între cele două lumi. Încă şi mai la Sud, în insulele Feneloa-Solomon, un trib papuaş îl înmormântează pe cel ce i-a fost şef, evocându-i personalitatea, în filmul norvegian Alfred Melotu, înmormântarea unui Mare Şef (2002), de Peter Crawford, Rolf Scott şi Trygve Tollefsen. Unul din cele mai nostime (dar şi foarte relevant despre dimensiunile globalizării actuale) e Scrisoare către morţi (2002), al francezului Eytan Kapon. E filmat într-un sat din Papua Noua Guinee, în jurul schimbării mileniului, şi aduce pe ecran dezorientarea unei populaţii a cărei religie a fost interzisă şi pe care mai multe biserici creştine încearcă în acelaşi timp să o atragă fiecare de partea ei, iar oamenii nu mai ştiu ce să creadă. Şi nu mai ştiu ce să creadă nici despre ipotezele milenarist-apocaliptice. Trecând cu bine peste schimbarea de an, secol şi mileniu şi infirmându-se toate prezicerile sumbre, mulţi dintre papuaşi trag, în mod foarte logic, concluzia că noile religii (în speţă creştinismul) sunt nişte minciuni. Sau că, cel puţin, cei care le răspândesc sunt nişte falşi profeţi.
Filmul germano-indian Howrah, Howrah (2001), de Till Pasow, prezintă, fără comentarii, viaţa din cea mai mare gară din Calcutta, iar Cheia (2001), al israelienilor Dan şi Noit Geva, pune în faţa obiectivului cearta interminabilă dintre doi veri, într-un sat din Israel, locuit de arabi, pentru păstrarea cheii singurei sinagogi din localitate. Ceartă ce atinge paroxismul şi frizează ridicolul.
De cealaltă parte a Globului, polonezul Wojciech Staron a filmat lupta Părintelui Casimirio, în Anzii Boliviei, pentru a trăi printre indieni şi a le ţine predici, în Misionarul (2000). Foarte frumos filmat, documentarul te introduce într-o lume foarte aspră, în care natura e ostilă, iar oamenii închişi, refractari la tot ce vine din afară. Estonianul Liivo Niglas se opreşte în mijlocul eschimoşilor neneţi din Peninsula Yamal, în Brigada (2000), observând trecerea acestora de la o societate colhoznică la una bazată pe economie de piaţă. Ţinutul din Nord (2002), de Füredi Zoltán, e un film destul de comun, despre meseria fabricării cărbunelui, în mod tradiţional, în nordul Ungariei, iar Fetele de la fabrica de conserve (2001), de Marie Hélia, vorbeşte, într-un mod la fel de comun, dar foarte clar şi la obiect (cartezian aproape) despre viaţa muncitoarelor de la o fabrică de sardine, în Bretania. Suedeza Alexa Wolf se opreşte, în Adevăruri şocante (2000) la fenomenul prostituţiei, dar nu aduce pe ecran nimic necunoscut.
Au fost şi două filme româneşti în competiţia oficială – unul care e de fapt, o coproducţie franco-italiană, din 2000, semnată Fabrizio Scapin, dar care vorbeşte (într-un fel destul de clişeistic, punând în faţă vechiul cu noul) despre Maramureş, în filmul intitulat chiar aşa; celălalt excelent vizual, cu o sumedenie de artificii, jonglări de montaj şi tratări de imagine – Omul cu o mie de ochi (2002), de Alexandru Solomon. Filmul e un document despre viaţa şi meseria lui Iosif Berman – fotoreporter de prestigiu din perioada interbelică, dar are prea puţină legătură cu tematica festivalului, poate doar prin aceea că Berman a fost şi fotograful etnologului Dimitrie Gusti, prin călătoriile şi studiile acestuia în satele româneşti.
La fel de frumos vizual e şi Copiii. Kosovo 2000 (2001), al maghiarului Moldoványi Ferenc, inclus în secţiunea Balcani. E, în plus, emoţionant şi un document în adevăratului sens al cuvântului. Conflictul din fosta Iugoslavie e analizat şi prin prisma relaţiilor dintre jucătorii din Naţionala de fotbal, în Ultima Naţională de fotbal a Iugoslaviei (2000), film produs de Olanda şi realizat de Vuk Janić.
Din secţiunea Made in Romania. Competiţia naţională, se reţin două filme despre ţigani – Libertate, te halesc (2002), de Cornel Mihalache, şi Iagalo (2001), de Paul Ţanicui. Penitenciar (2000), de Cătălin Ştefănescu, e unul din cele mai emoţionante documentare din festival, iar Ritualuri (2001), de Anca Damian, un eseu excelent punctat, fără comentarii inutile, aproape minimalist. Mai conformist e Staroverii (2002), de Dumitru Grosei, despre ruşii de rit vechi, dar la obiect şi cu scopul îndeplinit – acela de a informa despre viaţa unei comunităţi.
Festivalul a mai avut şi o secţiune de Filme studenţeşti şi una Hors concours, în care Tito (2001), film sloven de Janja Glogovać, te introduce în viaţa şi publică, şi privată, a conducătorului-legendă.