Gândul / aprilie 2006
E vorba de un schilod. Aproape în fiecare scenă a spectacolului cineva îl bruschează, îl tratează cu dispreţ şi îl numeşte cu stăruinţă "schilodule", în ciuda rugăminţii lui de a fi numit Billy, aşa cum îl cheamă. Cu toate acestea, savoarea textului dramaturgului irlandez Martin McDonagh, Billy şchiopul (Schilodul din Inishmaan), se trage tocmai din cruzimea pură a personajelor aduse în scenă, din totala lipsă de menajamente cu care se tratează unii pe alţii cei trăitori pe una din cele trei insule irlandeze Aran, prea puţin atinse de civilizaţie. Cele mai simpatice personaje sunt tocmai acelea care ignoră nu numai convenţiile sociale obişnuite, însuşite de obicei în mod formal, ci şi pe cele ale aşa-zisei politeţi, care ascunde uneori un uriaş dispreţ. Atât Johnnypateenmike (Constantin Drăgănescu), cât şi Helen (Gabriela Crişu) îl scutură fără milă pe bietul Billy (Alexandru Jitea), dar aparenta lor cruzime maschează o iubire care l-a făcut pe primul să-l salveze pe schilod în copilărie, cînd părinţii lui vroiau să-l înece în mare, iar pe cea de a doua să-l salveze a doua oară, când el vroia să se sinucidă, dându-i în ultimul moment speranţa că poate fi iubit.

Povestea montată la Teatrul Nottara de regizorul Vlad Massaci, unul dintre puţinii profesionişti ai scenei de la noi care cunosc secretele comediei, poate să pară datată, acţiunea petrecându-se în anii 30, când pe insulele Aran a fost filmat un celebru documentar, Omul din Aran. Spectacolul nu îşi propune o actualizare evidentă, dar paralela cu lumea noastră devine clară, mai ales când "omul care aduce ştirile" emite principiile informării, într-o formă primitivă, aşa cum erau ele vehiculate şi la noi, la începutul presei libere. Aluzia la ştiri care "au făcut istorie" - cum ar fi cea despre "găina care naşte pui vii" - sau chiar aducerea în discuţiei a informaţiei fierbinţi despre gripa aviară i se pot reproşa actorului Constantin Drăgănescu, dar felul în care el îşi conduce în rest rolul îi asigură un succes binemeritat. E simplu, direct, precipitat de parcă fiecare clipă ar fi ultima, măcinat de curiozitate ca de o boală, dar sub crusta lui tare, de irlandez bătrân şi beţiv, se ascunde o inimă de aur. Toţi actorii îşi duc rolurile cu bine, nefiind, de altfel, puşi în faţa unor mari încercări din acest punct de vedere, dar, dintre toţi, Gabriela Crişu rămâne în memorie graţie inocenţei în stare pură ce se poate întrezări în spatele agresivităţii care o caracterizează. Ea nu e rea pur şi simplu, ci numai pentru că numai aşa se poate apăra de lumea în care trăieşte, şi de aceea, în momentul în care renunţă, pentru o clipă, ca din greşeală, la duritate te cucereşte definitiv.

Nici piesa, Schilodul din Inishmaan, şi nici spectacolul nu sunt capodopere, dar într-o lume obsedată de capodopere, care prea rar ajunge la ele, atât piesa cât şi spectacolul ne amintesc de importanţa lucrului bine făcut.
De: Martin McDonagh Regia: Vlad Massaci Cu: Alexandru Jitea, Gabriela Crişu, Constantin Drăgănescu, Ruxandra Sireteanu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]et.ro Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus