Realitățile din Lunana: A Yak in the Classroom și The Monk and the Gun se leagă mult. Dorji le-a construit în același univers: al țărilor cel mai recent cablate la net, al țărilor cu cele mai tinere democrații, al țărilor cu populație predominant rurală. Totul pare dintr-o poveste la care ai râde pentru că nu îți imaginezi că asta chiar se întâmplă. Poate simți despre această realitate ceea ce simt cei din vest despre filmele balcanice. Dar regizorul trece de la comparații și antiteze destul de transparente, la lucruri grele și reale, pe care nu vrea să le mascheze. Poate sunt atât de înrădăcinate în felul de a fi al oamenilor, încât, dacă le-ar acoperi cu subînțelesuri, și-ar pierde din autenticitate.
Într-un film despre tranziția de la monarhie la democrație, despre obișnuință și despre tradiție, am remarcat copiii. Nu au fost subiectul principal al filmului, dar cu siguranță sunt măcar cel secundar. Schimbarea lor e o paralelă la cum se schimbă lucrurile. Prin gesturi mici vezi cum ei cresc o nouă lume, nu noua lume îi crește pe ei. Inocența și hotărârea ușor oarbă a minții de copil duce filmul spre ceva prețios, tot ce se întâmplă devine mai adevărat. Din ceva ce credeai că doar consolidează povestea principală, ajungi să te gândești că poate aceasta e povestea, de fapt. Ca și în realitate, copiii reformulează traumele părinților, le combină cu modul în care se adaptează prezentului și cam așa iese ce se va întâmpla în viața lor mai departe, felul în care se vor raporta în / la societate.
Filmul reînscenează pregătirile dintr-un sat pentru alegerile parlamentare din 2008. Primele alegeri pe care le trăiesc oamenii din Bhutan. Alegeri pe care cea mare parte dintre ei le-au făcut inconștient sau nu pe deplin convinși (Is that a new pig disease? - replică un călugăr când aude de elections). Puțin context social și politic: în satul Ura se fac mock elections, un fel de hai-să-vedem-cum-ar-merge-așa. Rafinamentul filmului stă în subtilitatea scenelor de ridicol, bine măsurate. Oamenii (se) joacă autentic, ai tendința să zâmbești, ca de deasupra situației, de cât de înapoiați pot fi ei și valorile lor.
Sunt mai multe povești care se întrepătrund, dar firul principal ni-l prezintă pe Tashi (Tandin Wangchuk), un călugăr budist care este pus de Lama să facă o treabă. Într-o țară unde armele de foc nu au avut niciodată un rol semnificativ, Tashi trebuie să facă rost de două arme pentru o ceremonie. În paralel, sunt mici scene, care răstălmăcesc ideea de inocență. Pare că inocența rămâne în sufletul omului indiferent de vârstă, nu îmbătrânește și nu dispare. Totul în contrast cu modurile în care generațiile reacționează la arme prin două scene tăcute. În prima scenă a filmului vedem cel mai nou film cu bătăi James Bond, proaspăt difuzat pe televizorul de la magazin, unde toată lumea stă lipită de ecran și e uimită de acțiune. A doua scenă este la ceremonia unde Lama aruncă armele într-un mormânt. Sătenii chiuie și aruncă la rândul lor cu pietre peste ele, îngropându-le. Un copil, în toată agitația și bucuria care îl înconjoară, aruncă pistolul lui de plastic în aceeași groapă.
Yuphel (Yuphel Lhendup Selden) este fiica unei familii în care mama face parte din comitetul de organizare al alegerilor și tatăl are convingeri politice absolute. Ceilalți copii învață prin imitare de la părinții lor să fie anti-schimbare și o bullying-uiesc pe Yuphel. Oamenii din sat nu sunt de acord cu schimbarea pentru că nu o înțeleg și au impresia că s-a întâmplat ceva cu regele, figura atât de obișnuită lor. Atât de obișnuită încât, când trebuie să își declare vârsta la vot, o știu doar în raport cu anii de domnie ai regelui.
Yuphel nu știe ce se întâmplă în jurul ei. Este construită impresia că în viitor, dacă se va uita înapoi, va fi unul dintre adulții care se raportează mai mult la o țară democratică decât la una monarhică. Singura ei grijă pe parcursul filmului este să-și găsească o gumă de șters. Pentru ea, să voteze nu ar trebui să mai fie cu educare în masă. Ea nu va mai fi luată din sat și instruită să se certe cu vecinii, care dintre cele trei partide fictive este mai bun. Și asta, doar de dragul de a înțelege cum să ne susținem opiniile politice, bazându-ne pe valorile în care credem: libertate și egalitate - partidul albastru, conservatorism - partidul galben, dezvoltare economică - partidul roșu. Aceste valori sunt abstracte și în afara lucrurilor care îi afectează și preocupă pe săteni. Ei ajung oricum să voteze, în proporție de 95%, cu partidul galben. De ce? Doar pentru că galben este culoarea regelui lor.
Într-un film despre o țară care se ferește de nou, acel nou tehnologizat, sunt scene pe care le-ai putea vedea lejer într-un film românesc din anii '90: mașina quick silver care nu pornește și apa neagră de la magazin, adică Coca-Cola.
Dorji construiește atmosfera fără să-i fie frică că spectatorul nu-i va înțelege viziunea. Vrea să dea impresia că este confortabil în lumea pe care o (re)prezintă și pe care o (re)trăiește. Pare că vrea ca The Monk and the Gun să respire prin naturalețe neconsumată și capitalism naiv. Sau este, de fapt, naturalețe naivă și capitalism neconsumat?