Doar că Antonio, căci așa dorește să-i spună copiii, nu vrea asta. El este credincios idealurilor pedagogice înalte. Pentru el, școala este o misiune, un loc al dezvoltării mentale și psihologice, ferit de răutățile lumii și de ierarhiile artificiale ale societății rurale. Cum era de așteptat, începe să își facă dușmani și neplăcerile nu vor întârzia să apară.
Povestea, frumoasă și clasică prin încrederea în puterea generoasă a învățăturii, s-ar fi putut întâmpla oriunde în lume în secolul XX. Demonstrează nu doar credința iluministă în puterea emancipatoare a educației, dar și provocările, răsturnările, violențele desfășurate în numele diferitelor ideologii, care au chinuit veacul trecut. S-ar fi putut desfășura foarte bine într-un sat românesc aflat sub cizma sovietică în anii 1950 sau undeva în America rurală a anilor '60 sau '70.
În cazul nostru, povestea se petrece în Spania republicană, cu puțin înainte de războiul civil, prin 1936. Învățătorul, Antonio Benaiges, este de origine catalană, un intelectual comunist care crede în misiunea sa. Deși este contemporan cu gulagul stalinist în care milioane de oameni își pierd viața prin pustiile Siberiei, el ignoră tot acest cancer și, suflecându-și și la propriu și la figurat, mânecile, se apucă să propovăduiască un tip inovator de educație. Copiii care îi sunt încredințați de stat, nu și de comunitate!, sunt o mană cerească în a-și pune în aplicare vederile progresiste. Deoarece pune suflet, copiii înfloresc sub bagheta sa. Nu doar că învață foarte bine, dar reușesc să se transforme, avant la lettre, într-un fel de producători de conținut: tipăresc mici caiete cu producțiile lor literare, încurajați fiind nu doar să scrie și să citească ceea ce au gândit alții, ci să aibă încredere în propriile lor puteri pentru a-și dezvolta imaginația și, prin aceasta, competențele de comunicare.
Din păcate, anii aceia sunt atât de frământați încât cele două religii ale învățătorului, comunismul și educația, intră în conflict cu cele două religii reacționare: catolicismul și conservatorismul. Restul este istorie. Tristă și luminoasă în același timp.
Simpatia față de cancerul comunismului este atenuată atât prin figura dedicată a învățătorului, cât și printr-o salutară decență în a expune doctrina comunistă. Această delicatețe doctrinară este un major atu al filmului, făcându-l pretabil pentru est-europeni. Aceste delimitări sunt necesare și pentru că filmul este inspirat din figura reală a lui Antonio Benaiges, așadar are o strânsă legătură cu istoria factuală a Spaniei și, prin extensie, a întregii Europe.
Povestea este spusă din perspectiva unei rude îndepărtate, o tânără (Laia Costa) care trăiește în contemporaneitate și care este chinuită, sau cel puțin așa deducem, de toate enigmele îngropate sub tăcere care au înconjurat acea perioadă sângeroasă. Mamă singură, aceasta nu are o ocupație clară, ca și cum situația nu tocmai roză în care se află ar fi cauzată tocmai de ceea ce nu știe despre trecut. De aceea, este extrem de motivată să caute acel ceva, acel secret fără de care propria sa viață nu poate să se împlinească.
Chiar dacă acest personaj nu este foarte bine dezvoltat, căci nu știm prea multe despre motivațiile și trecutul ei, mai ales despre încăpățânarea cu care urmărește istoria familiei sale, putem deduce că atitudinea ei este comună mai multor realizatori spanioli contemporani, pentru care perioada războiului civil este una chinuitoare prin implicațiile pe care le are asupra prezentului. Crimele comise atunci, dezorientarea violentă, lipsa reperelor morale și a empatiei aruncă o umbră asupra prezentului care se cere a fi dezgropată, uneori la propriu.
Ea se mișcă într-o ploaie sau înnorare perpetuă, îmbrăcată permanent gros, întunecată de un gol pe care speră să și-l poată umple prin confruntarea cu trecutul necunoscut.
În concluzie, El maestro que prometió el mar / Profesorul care a promis marea reușește să transmită o autentică emoție prin portretul unui om care crede în partea bună a naturii umane și care, chiar dacă pentru puțin timp, a propovăduit această bunătate copiilor, în pofida, sau mai ales din cauza norilor negri ai totalitarianismelor obscurantiste din jurul lui.