Spectacolul e construit pe un text foarte inteligent și de o mare bogăție ideatică. Autorii declarați sînt Sebastian Vlad Popa și Laur Cavachi (acesta din urmă, cred că nu mă înșel, la un eclatant debut), dar textul pe care am avut privilegiul să-l văd înainte de înscenare a suferit modificări care se datorează regizorului, poate și actorilor. Îmi plăcuse foarte mult la lectură textul acesta, dar nu vedeam cum poate fi montat - Purcărete a văzut. Montarea i-a adus în mod clar un plus de teatralitate, dar i-a slăbit, cred, coerența internă.
Pe canavaua bine-cunoscută a basmului, vom urmări o călătorie inițiatică în care protagoniștii au de trecut probe ritualice. Drumul le e vegheat și comentat de un Unchiaș. Autorii țes însă pe structura știută teme care nu par să aibă legătură, aruncă săgeți (unele foarte veninoase) și referințe culturale în cele mai neașteptate direcții, construiesc jocuri de cuvinte, paradoxuri, se joacă impenitent cu marile probleme filosofice. Ludicul și ironia mordantă se schimbă pe nesimțite în sarcasm și, uneori, într-un fel de aroganță, de persiflare a publicului (mă-ntreb cîți spectatori se amuză la "dintele proclitic" și la "dintele enclitic").
Ambiția de a spune foarte mult, de a merge în prea multe direcții, plăcerea cuvîntului în sine, a frazei memorabile creează totuși confuzie. E dificil de găsit un liant, o idee cuprinzătoare, e și mai dificil de povestit, de rezumat și de spus "despre ce e vorba". Farmecul, însă, e uluitor.
Sigur, e vorba despre tînjirea omului către absolut, despre insatisfacția și revolta față de ființarea în timp, despre imposibilitatea depășirii condiției umane de muritor. Teme recurente în creația lui Purcărete, transparente în spectacolul pe care-l comentez. Dar parcă toată construcția barocă a scenariului și a spectacolului (titlul însuși!) te fac să cauți mai mult. Ce să fie?
În interviul acordat de autori Cristinei Tudor (pe, deocamdată, foaia-program a spectacolului), Sebastian Vlad Popa oferă o cheie de lectură. În viziunea lui, "omul îmbătrânește și moare pentru că vorbește greșit; pentru că ratează proprietatea numirilor; pentru că spune cuvinte care nu sunt și nu devin ale lui; pentru că aruncă necontenit vorbire mortificată [...] Iar vorbirea mortificată e Valea Plîngerii și nu mai e logos". Minunat spus, dar nu cred. În primul rînd, nu cred că asta se poate citi în basm. Dar nici în spectacol. Cînd Unchiașul îi inițiază pe Împărat și pe Împărăteasă în tainele vieții (ale nașterii și, deci, ale morții), conform Lexiconului celui nou, le spune că înainte, în cel vechi, "lucrurile se țineau tot într-o fire și toate se chemau la fel. Mieii se chemau lupi și lupii se chemau miei și lupii chemau pe miei și se sărutau" etc. Asta poate fi înțeles și ca o mare confuzie (mai ales că, pe-atunci, cu adevărat, se spune "plopul făcea pere și răchita micșunele"), abia în ediția nouă instituindu-se proprietatea termenilor. Se poate înțelege că abia al doilea Lexicon ar aduce limba adamică, în care există identitate între semnificat și semnificant (sînt prețios, dar așa e și textul, vorbele astea grele se aud pe scenă).
În linia aceasta de interpretare, în contextul luptei (îndreptățite a textului și al autorilor lui) cu corectitudinea politică, se vorbește în partea finală despre versiunile mereu mai noi ale Lexiconului, tot mai redus ca volum, epurat de cuvintele care nu (mai) convin, iar Unchiașul observă (înțelept, cum îi e firea) că eliminînd din vocabular un cuvînt (moarte, de exemplu, sau bătrîn), nu rezolvi nimic la nivelul obiectului denumit de acel cuvînt.
Fiecare afirmație din text / spectacol poate fi discutată și disecată astfel, fiecare poate fi întoarsă pe dos. Încă un exemplu: se spune cel puțin o dată: "Moartea se află în spatele nostru. La nivelul conștiinței ea s-a petrecut deja". În interviul din care am mai citat, Laur Cavachi oferă o explicație cel puțin fantezistă: "Inversul logic al acestei propoziții ar fi: nașterea se află în fața noastră. [...] moartea glisează și ea la nivelul conștiinței, e peste tot, deci în spate". Bănuiesc că "invers logic" ar fi negația; dar negația propoziției în cauză nu e cea menționată. Oricum, nu contează foarte mult ce vrea să spună enunțul cu pricina: important e că, pe moment, șochează, are impact, are valoare teatrală. După, rămîi cu gîndul la el, ca și la multe altele.
Încă un lucru: mi se pare că într-un peisaj teatral sufocat de ideologie, de obsesia imediateții, a biografismului primar, nici măcar ficționalizat, unul în care clasicii sînt răstălmăciți, devenind de multe ori pretexte pentru actualizări lipsite de gust, într-un asemenea peisaj poluat, a te întoarce senin către marile teme filosofice, către mit, către problemele dintotdeauna ale omului, a medita la fragilitatea ființei e un salutar și extrem de important act de curaj intelectual și reintrare în normalitate.
Scriind despre un spectacol pe un scenariu atît de stratificat, pericolul e să te împotmolești în analiză de text. Or, nu despre lectură e vorba, ci despre un spectacol foarte viu în care scenografia e extrem de importantă și în care, mai ales, joacă actori și o fac minunat.
La nivel vizual, e remarcabilă unitatea stilistică (a culorilor, a costumelor, a măștilor), simplitatea obiectelor folosite și ingeniozitatea - scenografia lui Dragoș Buhagiar, firește. Există scene de o mare frumusețe poetică: înaintarea lentă pe băncile înguste mutate una în fața celeilalte, de exemplu; țeava lungă de apă (vie, firește!) pe toată lățimea scenei, apa însăși curgînd (grozav trucul!) într-o lumină translucidă. Despre unele, însă, nu e clar ce rol au în desfășurarea poveștii, cum e cea, minunată vizual, cu umplerea cofelor cu apă (de ce pe textul unei probleme de aritmetică? Ce nevoie era?)
La fel ca în multe spectacole ale lui Purcărete, există o parte de "trupă" - în versiunea inițială, exista chiar un cor al liceenilor - și cîteva partituri întinse.
Cred că Ioan Batinaș face aici unul dintre cele mai frumoase roluri ale sale. E baronul von Locknow, un antemergător în oglindă al prințului, unul care a fost în tărîmul fermecat, a nimerit și în Valea plîngerii și se întoarce acum acasă. Într-un monolog în care-i explică prințului ce înseamnă dorul de casă și de familie, de ce e dispus să renunțe (temporar, crede el) la fericirea găsită - ce înseamnă a fi om și muritor, de fapt - Batinaș pune o căldură, o fragilitate și-o omenie care contrastează cu răceala nemiloasă a ideilor în lumea cărora plutesc aproape toate celelalte personaje. Cred că monologul acesta e cel mai coerent la nivelul semnificației și întreaga scenă, la care contribuie din plin și comentariile "din off" ale lui Cristoph, scutierul său, jucat de Ionuț Kivu, este una greu de uitat.
Tot un monolog, absolut strălucitor, are Virginia Rogin (Gheonoaia), pendulînd cu naturalețe între (auto)ironie și înflăcărare, între convenție și adresare directă către public - în care vorbește despre îmbătrînire și despre blestemul nepotrivirii dintre (simță)minte și trup, despre pulsiunile sexuale care nu vor să dispară... Memorabilă apariție. De ce joacă atît de rar Virginia Rogin?
Ionel Mihăilescu (Împăratul bătrîn și Făt Frumos bătrîn) adoptă o postură specifică rolului și are, ca de obicei, controlul perfect asupra vocii și intonațiilor. Alături de el, la început, Ruxandra Maniu, plină de candoare în rolul neștiutoarei Împărătese născătoare.
Rezoneur, povestitor, element de legătură - Claudiu Bleonț (Unchiașul) ține frîiele acțiunii și explică, atît cît se poate, ce se întîmplă. Dicția și frazarea lui sunt remarcabile, la fel măsura, reținerea și precizia gesturilor, desele ieșiri din rol.
Foarte bun Niko Becker în rolul lui Făt Frumos, secondat de Eduard Trifa (sfetnic și cal deopotrivă), nuanțat (vezi, de exemplu, în scena în care îi dă replica Gheonoaiei).
Este meritul regizorului și, bănuiesc, al autorilor, că au reușit să aducă întreaga distribuție la un numitor comun al înțelegerii acestui text dificil, lucru vizibil cu asupra de măsură în frazarea și rostirea inteligente, folosind o limbă educată. Și, trebuie spus, partiturile mici sînt susținute de actori de marcă: Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Antoaneta Zaharia și Anda Saltelechi (Scorpiile), Ioana Mărcoiu, Crina Mureșan, Paula Niculiță (Zînele), Relu Poalelungi (Bucătarul). Roluri de mică întindere, dar extrem de importante în economia spectacolului și asumate ca atare de interpreți, fără rest.
Nu în ultimul rînd, aș remarca generozitatea cu care o actriță de talia Dianei Gheorghian a acceptat un rol mut, cîteva treceri prin scenă care au importanța lor în spectacol.
Există în montarea lui Purcărete un fel de echilibru de factură clasică manifest pe toate palierele: interpretare actoricească, lumină, muzică, scenografie, echilibru care contrastează benefic cu (post)modernitatea textului și a regiei. Spectacolul curge, înaintează lin, fără opinteli, nu-ți bagă pumnul în gură - și totuși nedumerește, uimește, farmecă. TEATRU.
(Foto: Mihaela Marin)
Lexiconul amar, Teatrul Odeon (24.09.2024)
De Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi, după basmul Tinerețe fără bătrînețe, de Petre Ispirescu
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
Cu: Unchiașul - Claudiu Bleonț / Împăratul tânăr - Silvian Vâlcu / Împărăteasa - Ruxandra Maniu / Făt-Frumos - Niko Becker / Absolventul Eduard / Calul - Eduard Trifa / Zorilă - Diana Gheorghian / Împăratul bătrân / Făt-Frumos - Ionel Mihăilescu / Von Locknow - Ioan Batinaș / Christoph - Ionuț Kivu / Gheonoaia - Virginia Rogin / Scorpiile - Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Anda Saltelechi, Antoaneta Zaharia / Zânele - Ioana Mărcoiu, Crina Mureșan, Paula Niculiță / Bucătarul - Relu Poalelungi.