Omisiunea de a pune un titlu - Dreptate pentru un criminal

Am fost de curând la o avan-avanpremieră (o vizionare la care încă se mai experimenta tehnic, după cum am fost anunțați), a spectacolului Omisiune (redenumit pentru versiunea românească în Dreptate pentru un criminal) de Marlon Bisbicuth Rincón, regia Alejandro Duran, la Apollo111 Teatrul. O vizionare căreia tehnicul din spate poate că o fi știut ce-i lipsește, dar pentru mine s-a simțit închegată, ca o veritabilă premieră.

Textul lui Bisbicuth, inspirat de o poveste reală, conține foarte bine acțiunea în absența ei: practic, e de parcă asistăm la o reconstituire treptată, matematică, a unui eveniment-matrioșcă: o crimă.

În biroul avocatului (interpretat de Alexandru Ion) intră paznicul (interpretat de Vlad Brumaru) unei clădiri dintr-un complex rezidențial. Avocatul își face meseria ireproșabil, documentat, e bine intenționat, primirea e una caldă, umană. Îngrijitorul n-are nicio pată în cartea de muncă, ba chiar îl recomandă conduita impecabilă, atenția pe care o are față de cei mici și lipsa de vicii.

Pe Alex Ion l-am tot văzut distribuit într-o antiteză de roluri, ba în teatru, ba în film: ba șmecheraș de cartier (vezi Sara/Mara, Taximetriști, filmul, dar și spectacolul de teatru care l-a generat), ba corporatist, băiat bun, așezat, care nu vrea să supere, poate chiar prea bun, prea așezat, dar na, stereotipurile astea... (vezi Ramon filmul și, evident, spectacolul de față etc.)

Sigur că, personal, îmi place mult mai mult (nu știu de ce) să-l văd în roluri mai corporate așa, are o chestie din precizia și nervul doctorițelor de familie, care-s fundamental bune cu tine, dar te ard așa, cu câte o răutate, ca să se mai anime și ele.

Dar asta chiar dincolo de text. Și în Omisiune / Dreptate pentru un criminal avocatul își devoalează progresiv intențiile adevărate, dar și până atunci îi poți citi personajului o chestiune de finețe ce ține de intrinsec, o trăsătură umană, oarecum independentă de context. Alex Ion are, așadar, de cum îl vezi, inițiativa aia care parcă te mută din sala de spectacol în chiar cabinetul lui de avocatură. O fermitate, o convingere - documentate atâția ani -, dar și o lejeritate naturală cu care acționează, de-ți vine să zici că așa ai interacționat cu orice avocat până atunci în viața ta. Sau că așa va arăta când o să o faci.

Bine, vine în spate și experiența de director de festival Ideo Ideis, care se pupă bine, în ce privește abilitățile organizatorice și mindset-ul, cu natura rolurilor sale. Eu și de asta tind să-nclin mai mult către cele "oarecum mai statice" sau "statice with a twist", le văd pur și simplu mai potrivite pentru el decât cele de șmecher, borfaș etc.

Mai degrabă l-aș vedea pe Vlad Brumaru în ultima tipologie amintită. Pe Vlad nu l-am mai văzut în teatru decât o singură dată de la Bucureștiul meu încoace, dar știu că mi-au scăpat și mie multe de atunci - spectacolul în care l-am revăzut era Abuzarea publicului, acum vreo doi ani. A fost ceva mai rar decât mi-aș fi dorit. L-am văzut mai des pe micile & marile ecrane, ce-i drept, ceea ce mă bucură mult. Dar și aici, la teatru, am asociat tipologiile de acolo, de pe ecrane, și în ce urma să văd aici ca spectacol de teatru per se - de aici și apetența lui în ochii mei pentru șmechereală. Vă dați seama șocul trăit în clipa în care am găsit, în ceea ce făcea Vlad, cel mai autentic, cel mai umil, cel mai sincer personaj, salariat, îngrijitor, modest, candid, cu toate tabieturile pe cât de studiate, pe atât de "din poignée".

Dar acest duo de actori sunt emploi-uri categorice în ce am văzut în acest spectacol, iar Alejandro Duran are viziunea distribuirii perfecte.

Karina Jianu e distribuită în rolul victimei, dar apariția ei, alura asta de fetiță pură, inocentă, neajutorată, e completată perfect de puținele intervenții-cheie cu vocea. Majoritatea aparițiilor erau construite / coregrafiate ca fiind un ataș textual. Adulții, prinși în realismul cauzei și în discuțiile convergente (dar și divergente), nu o vedeau. Fetița devenea apariția care însoțea universul camerei mici în care-și avea biroul avocatul, dar parcă-i deschidea nu doar cel de-al patrulea perete (publicul nu avea cum să nege o evidență construită pentru el, așa cum actorii au făcut), ci făcea o tranziție către spații exterioare, mult mai vaste, prin corporalitate.

Personal, așa cum mi-a plăcut, de pildă, inserția coregrafică gândită ca debut în forță al spectacolului, aș fi preferat ca personajul acesta "absent-prezent", cel despre care se și discută doar in absentia, firesc, de altfel, să se implice în soluțiile regizorale, dincolo de simpla prezență.

Și mă feresc înadins de ideea unui spectacol eminamente "horror", deși ar fi un experiment intenționat. Mi-ar fi plăcut, de pildă, ca plasarea unor obiecte să fie făcută chiar de personajul "absent". Asta sau, de ce nu, deschiderea și închiderea ușii. Să fie, în fine, construit un context impregnat și mai mult, cumva, de prezența ei. Cu alte cuvinte, să trecem un pic de dimensiunea relevanței exclusive prin metaforă. Chiar și minima implicare, de pildă mutarea unui scaun, sau aducerea și plasarea de către ea însăși a pistolului lui Cehov, o acțiune concretă care să seteze și ceva ontologic, nu doar contingent, ar fi avut efectul scontat. Iar lumile ar fi comunicat altfel, ce-i drept, poate prea fantezist pentru cheia propusă.

Dar chiar și cu ruperea aceasta convențională dintre lumi, lucrurile se înțeleg. Sunt construite (și textul e foarte de ajutor în sensul ăsta) într-o manieră structuralistă. Se bazează pe revelații și pe coincidențe, dar există un twist: actorii fabrică aceste coincidențe pentru ca revelația să aparțină publicului.

Pe scurt, per a contrario, pe măsură ce petrecem tot mai mult timp cu cei doi, în intimitățile fiecăruia, dar și în intimitatea lor împreună, descoperim că imaginile de la început sunt fabricate, culmea, tot prin omisiune. Exact ca mecanismul textual din spatele subiectului crimei. Anumite interese mai puțin morale determină declanșarea unor avalanșe de conflicte și defăimări succesive, iar degradarea asociată naturii umane bivalente este observabilă mai cu seamă din a doua parte a spectacolului.

Toată umanitatea de fațadă cu care defilează avocatul piere în fața elementului financiar, iar conjugat, latura întunecată ascunsă bine, de ani de zile, a îngrijitorului iese la iveală, dar este imediat sugrumată de natura lui sinceră și bine intenționată.

Apreciez enorm mecanismul din spatele textului spectacolului Dreptate pentru un criminal de Marlon Bisbicuth Rincón, care pare gândit matematic, mimetic cumva subiectului său, dar la polul opus. Dacă s-ar monta încă niște astfel de texte, Bisbicuth ar putea trece lejer drept "dramaturg în serie", dar asta mai ales pentru finețea cu care abordează detaliul în universul scris. Și încă un detaliu pe care l-am apreciat foarte mult, cumva hiper-conștient, a fost "asortarea" (poate voluntară, poate nu) scenografiei office-minimalistă semnată de Raluca Alexandrescu, cu sala de teatru din Apollo111.

Spectacolul Dreptate pentru un criminal pare a fi, la prima vedere, un produs ingenuu care redă un text de structură, dar tocmai un astfel de combo îl face și provocator, și șocant, îi setează și mizele ceva mai sus, te detașează, dar te și implică, nu îți cere socoteală, dar îți pune în mișcare rotițele de spectator, de-ți vine și să "elucidezi" tu singur totul. Puse cap la cap, toate piesele acestui "puzzle reconstituit": set-up, actoria de calitate, regia asta, din genul căreia o să mai urmăresc numaidecât, toate detaliile nasc un spectacol compact, coerent și (în caz că vă deranja ideea unui "ping-pong" de replici între doar două personaje preț de o oră jumate) eminamente stimulant cerebral și emoțional, un roller-coaster în toată puterea cuvântului.