Acte normative adoptate privind reducerea cheltuielilor și auto-finanțarea instituțiilor de cultură publice au fost adoptate și implementate de-a lungul anilor 1970-1980. S-a ajuns la situații ionesciene cu teatre producând mobile și sicrie, găzduind jocuri de noroc, videoteci, discoteci etc. Totul ca să iasă bine caietele de contabilitate. Asta în condiții de dictatură și comunism.
Nostalgia Up & Down, spectacolul produs de Centrul de Teatru Educațional Replika (premieră mai 2024), pe un text de Mihaela Michailov și Radu Apostol și în regia lui Radu, focalizează asupra paralelei descrise mai sus și invită la o dezbatere pornind de la acest exercițiu comparativ. Pentru o mai bună contextualizare a problemei, textul se apleacă și asupra felului în care publicul recepta, atunci, și receptează, acum, spectacolele de teatru.
Încă mai interesant, Nostalgia Up & Down descrie, cu inteligență și umor, felul în care era și este măsurat, evaluat, analizat impactul pe care teatrul îl are asupra spectatorilor. Atunci? Pe baza informărilor primite de Securitate de la diverșii colaboratori și a violării corespondenței personale. Acum? Pe baza unor sondaje de opinie formate din întrebări mai mult sau mai puțin relevante (era să scriu tâmpite).
Care e oare metoda care conducea mai aproape de adevărul a ce vasăzică starea de spirit a populației (cu cazul particular populația teatrofilă)? Să asculți ce-și spun oamenii în privat sau să le culegi răspunsurile la întrebări predefinite? Și dacă metoda fostului regim era mai eficientă (desigur, și infinit mai imorală & ilegală), oare la ce rezultate a dus ea. Cu alte cuvinte, a făcut cineva / vreo autoritate ceva relevant pe baza informațiilor reale culese?
Mihaela Rădescu, Silvana Negruțiu și Viorel Cojanu interpretează 3 experți supercalifragelisticexpialidociouși (o să amplu râdeți de versiunea faimosului cuvânt din Mary Poppins din spectacolul de la Replika!) în domeniul cultural din zilele noastre. Mai exact, trei experți în domeniul evaluării impactului actului cultural. Încă mai exact, oamenii / CV-urile / bla-bla-bla-urile fără de care e cvasi-imposibilă accesarea de finanțări (fie ele din bugetul de stat al Ro, din cel al UE sau din orice altă pușculiță publică ori privată) pentru derularea de proiecte. Proiecte care, la rândul lor, pentru a-și merita, de-a lungul implementării, finanțarea sunt silite să producă cifre, indicatori, orice formă de cuantificare a activității.
Pe vremuri mai mult sau mai puțin nostalgice, ne uitam la bani (aveam de plătit o datorie externă, tovarăși!) și cam atât. Făceam orice (vezi mai sus) ca să reducem cheltuielile și să ne cârpim bugetul. Acum, lucrurile sunt, aparent, mai sofisticate. Unde mai pui că trăim într-o epocă intens tehnologizată.
Dragoș Silion (interactive media designer), Elena Găgeanu (video), Alex Bălă (muzică & sound design) și Radu Apostol și Ștefan Dumitra (lighting design) sunt oamenii responsabili pentru plasarea sofisticatei-complicatei discuții frugal descrise mai sus într-un mediu vizual și sonor SF (mă rog, un fel de comedie SF, că senzorii și feluritele circuite electronice implicate în proces au prostul obicei să se tot defecteze în feluri hilar angoasante). Decorul pus în scenă de Gabi Albu mizează din plin pe 3 scaune old-school în stare excelentă, al căror velur verde complementează la marele fix hainele de consultanți Big 4 ale celor 3 experți (costumele: Ilinca Gavriliță).
Digitalizarea e unul dintre acele cuvinte-cheie care n-are voie să lipsească din nici un proiect. Alături de hub, mall cultural, integrare, comunitate și alte asemenea. Încăpute pe mâinile doamnelor și domnilor experți, ele conduc spre rinocerizarea de rit nou. În comunism, ne ascultam / turnam între noi și cu ce ieșea nu făceam decât cel mult pușcărie. În capitalism, nu ne mai ascultăm om cu persoană, dar ne turnăm în capete unii altora cuvinte, fraze, concepte mai găunoase decât baloanele de săpun.
Nu de realitatea virtuală creată de biți și electroni s-ar cuveni să ne temem / protejăm, ci de hei-rup-ul bine îmbrăcat al celor ce-și pun la bătaie impostura și talentul de profitori întru implementarea ucazurilor pompieristice. Până la materializarea riscurilor AI-ului, ne mănâncă prostia artificială.
(Foto: Dinu Lazăr din galeria integrală disponibilă aici)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 30 septembrie 2024 @ Centrul de Teatru Educațional Replika)