Așadar, dintru început ne așteptăm ca Omul cu cinci pisici să ne facă să râdem, lucru care se și întâmplă de câteva ori, dar asta și în funcție de simțul umorului al fiecăruia.
Dar să o luăm cu începutul.
Încă de când intri în sală, dai cu ochii de decorul expus, lăsat la vedere și îl poți analiza destul de bine vreo câteva minute, măcar până se termină frăsuiala așezării spectatorilor. Un decor nu foarte complicat, cu cinci fotolii așezate în linie, poate un pic previzibil, pe ele sigur vor sta cele cinci pisici, pe care le știm deja din titlu. Fotoliile au și roți, deci se vor plimba prin scenă. Sau... vor fi împinse. Lucru care se și întâmplă de multe ori prin spectacol. Cinci leagăne atârnate pe la ștangă ajută spațiul să capete ceva înălțime și te fac să privești un pic mai blând așezarea decorului. Și cam asta e. Buget limitat = Decor limitat.
Adevărata surpriză începe odată cu debutul spectacolului: pe fundal se aprinde un ecran LED uriaș care, pe tot parcursul desfășurării spectacolului, ne va arăta spațiul în care se întâmplă acțiunea. O dotare excelentă, după părerea mea, a Sălii Unirii a Ateneului Național din Iași, care îți poate înlocui o bună parte din decoruri, mai ales când nu ai bani să le cumperi. De asemenea, înlocuiește eficient și spectaculos răsuflata și banala videoproiecție videoproiectată pe un cearceaf alb.
În calitatea sa de prezentator, Petre Sapojnic începe să ne prezinte, rând pe rând, fiecare pisică în parte în contextul unui Miss Pis Univers, urmând ca pisicile umanoide să-și fluture grațios coada printre spectatori până ajung pe scenă. Petre Sapojnic face, în acest rol, o treabă bună, având în vedere că încă nu este actor profesionist cu acte în regulă, fiind student prin anul 1 la Facultatea de Teatru din Iași, ceea ce îmi cimentează și mai tare ideea că nu trebuie neapărat să fii absolvent de facultate dacă vrei să devii actor. Ai nevoie, cel puțin, de un context prielnic. Iar Petre îl are, fiind chiar fiul regizorului, Ion Sapdaru, genul de copil crescut prin teatru, care a văzut cum repetă și cum joacă actorii, ce trebuie făcut și ce nu trebuie făcut, dovedind încă odată că meseria asta se și fură. Desigur, mai are multe de învățat, dar sub îndrumarea tatălui său (și a mamei, căci și ea este actriță) reușește să-și facă treaba fără grabă și cu un trac insesizabil, cu un tupeu reținut combinat cu un calm și-o stăpânire de sine demne de invidiat. Pe de altă parte aș aștepta să mai treacă niște timp, să îl văd și în alte spectacole, eventual în unele în care tatăl lui să nu aibă niciun aport regizoral sau dramaturgic, descurcându-se singur, prin propriile puteri, dacă asta ar fi posibil într-o societate oricum dominată de nepotism și de rude băgate în față deși nu au nici-o treabă cu domeniul în care sunt băgate în față.
Așadar, din prima clipă ne dăm seama că avem de-a face cu niște feline dresate, prezentatorul fiind echipat în clovn și prezentând pisicile de parcă urmează cel mai senzațional număr din istorie. Acest prezentator face niște giumbușlucuri pe scenă, însă aș zice că e destul de reținut pentru un amfitrion de gală, venindu-mi în minte un moment în care pare că îi dă o palmă la fund uneia dintre pisici doar dintr-o încercare timidă de a stoarce un hohot de râs de prin sală. Recunosc că pisicile impresionează încă de la prima apariție, prin sex-appeal debordant și mișcări unduitoare în stil de felină, ba chiar am auzit din rândul spectatorilor și un fluierat de șantier în timp ce defilau, semn că scena și-a atins obiectivul. Nici nu cred că a fost greu, mai ales că cele cinci pisici sunt interpretate de către cinci actrițe tinere, ce dansează foarte bine sub îndrumarea coregrafică a Oanei Sandu, la rândul ei actriță și profesor de Actorie și Mișcare Scenică în cadrul Universității de Arte George Enescu din Iași.
Cele cinci pisici, în ordinea numerelor de pe tricou, sunt: Matilda (pisica maro), interpretată de Mălina Balcan, Rosie (pisica roșcată), interpretată de Iuliana Budeanu, Silvia (pisica neagră), interpretată de Mariana Dumitrache, Larisa (pisica gri), interpretată de Ioana Aciobăniței și Nineta (pisica albă), interpretată de Mara Lucaci. Lor li se mai alătură Alexandra Paftală, care interpretează o asistentă, Petre Sapojnic (despre care am vorbit deja), ce interpretează un prezentator și, ulterior, o reîncarnare mai tânără a personajului principal Oliver, și stăpânul / dresorul pisicilor, interpretat de nimeni altul: Constantin Pușcașu, probabil capul de afiș al spectacolului, incontestabil vedeta acestui show. Pentru cine nu știe de unde să ia numele sau chipul ăsta, aflați că Ticu Pușcașu este unul dintre cei mai importanți actori ieșeni, angajat al Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași și cunoscut pentru rolurile sale din filme sau seriale precum Ai noștri, Mangalița, Afacerea Est sau Ecce Homo Brâncoveanu, în care îl interpretează chiar pe Brâncoveanu însuși.
Ei bine, spectacolul cu pisicile începe plasând acțiunea în casa acestui Oliver, care în acest moment de început este plecat (să cumpere lapte aparent) și le vedem pe cele cinci pisici cum vorbesc / bârfesc despre viața de pisică, dar și despre stăpânul / dresorul lor. Textul pare că este spus la un nivel aproape turat, astfel că, în primele 20 de minute, până apare pentru prima dată Oliver, nu există aproape nicio pauză. Probabil din tendința de a da ritm spectacolului, se recurge la această accelerare care te lasă un pic vlăguit pe scaun, deoarece sunt multe informații de asimilat într-un timp relativ scurt. Dar voi reveni la acest amănunt puțin mai târziu.
Textul pare că le oferă celor cinci pisici partituri egale, ceea ce este foarte greu de făcut atunci când scrii un text pentru teatru cu multe personaje și este de apreciat faptul că cele cinci actrițe se pot duela în cuvinte pe scenă în egală măsură. Spectacolul se susține pe umerii celor cinci, care sunt mai mereu în scenă, toate odată, dansează, mișcă fotoliile alea într-o parte sau alta, miaună și aleargă. Practic, cam ce face o pisică când nu doarme.
Povestea, în mare, nu este foarte complicată. Cinci pisici se ceartă pentru dragostea stăpânului / dresorului lor, ajung să își scoată un ochi, la propriu, apoi stăpânului / dresorului îi vine ideea să facă un spectacol nou cu pisici pirat, apoi pisicile se droghează, show-ul eșuează, iar stăpânul / dresorul moare. Sau aproape moare, pentru că în finalul spectacolului, Oliver moare, ca mai apoi să vedem o scenă din rai, ca mai apoi să aflăm că e în spital de fapt, ca mai apoi iar să moară, pe bune de data asta, ca mai apoi să apară reîncarnat într-un motan în călduri, într-o versiune mai tânără.
Am spus că ÎN MARE povestea nu e complicată.
Convențional vorbind, încă de la început, spectatorii acceptă faptul că pisicile vorbesc, dar oamenii nu le înțeleg, iar oamenii vorbesc, dar pisicile înțeleg, iar acestea se oftică pentru că nu pot răspunde în limba oamenilor. Practic, un fel de Inception verbal, dar cu accente de miau-miau. În sinea lui, spectacolul vorbește despre singurătate prin intermediul acestui Oliver. Cele cinci pisici, cu care pregătește spectacole de dresaj, sunt tot ce i-a mai rămas pe lume, iar pisicilor, Oliver le apare ca unicul stăpân și ca salvator al lor. Totodată, spre final, textul dezbate și dreptul pisicilor de a avea drepturi. Într-un fel de judecată de apoi, pisicile își spun oful, iar oamenii care sunt în sală, ar trebui să înțeleagă că și pisicile sunt oameni și ar trebui să fie ascultate. Per total, spectacolul are foarte multă energie, e destul de viu și se prezintă ca fiind o comedie, deci va avea priză la public cu siguranță, mai ales dacă ai și cel puțin o pisică pe-acasă, vei râde mai cu poftă la glumele cu feline.
În același timp, sunt totuși câteva aspecte care ar mai fi putut fi îmbunătățite. Și am să încerc să le analizez din perspectiva unui actor, care a văzut spectacolul (adică eu):
În primul rând, folosirea lavalierelor. Acest aspect este câteodată un avantaj, iar alteori poate dăuna calității unui spectacol. Este clar că lavalierele sunt necesare, mai ales că sala în care se joacă spectacolul este uriașă - cu o capacitate de vreo 800 de locuri, Sala Unirii administrată de către Ateneul din Iași este un fost cinematograf transformat în sală de teatru, deci acustica nu este gândită din start pentru ca actorii să se facă auziți fără mijloace de amplificare audio. Aici trebuie să intervină experiența de scenă în raport cu folosirea mijloacelor tehnice. Cele cinci actrițe tinere care interpretează pisicile vorbesc în lavaliere ca și cum nu le-ar avea, unele dintre ele ajungând la urlet, deși aproape că nu mai este nevoie de vorbit așa de tare, din moment ce lavaliera îți amplifică perfect vocea. Motivul probabil este că s-a repetat o lungă perioadă fără lavaliere, iar când acestea au apărut ca obiect de recuzită, le-a fost greu să se mai adapteze la situație. Astfel, se creează în sală un efect de sală de cinema sau de stadion mai mic: actorii vorbesc tare, deci și publicul are voie să vorbească tare. Oamenii vociferau în sală, comentau și vorbeau unu' cu altu' la nivel normal, fiind la adăpostul vocilor pregnante din lavaliere. Constantin Pușcașu, un actor cu experiență incredibilă în teatru, film și radio, dozează perfect intensitatea vocii lui, în așa fel încât sunt momente când ai impresia că nici nu mai are lavalieră. Mai ales în timpul celor două monologuri triste de îți dădea și lacrima dacă ascultai cu atenție, Pușcașu a.k.a. Oliver folosește lavaliera în folosul momentului, aproape că îți șoptește în ureche replica. Spuneam mai devreme de ritmul accelerat din startul spectacolului. Acesta este influențat și de lavalierele fetelor, care efectiv nu lasă publicul să râdă la poante. Pe de altă parte, folosirea lavalierelor face ca fiecare cuvânt rostit pe scenă să fie auzit de public, nesesizând vreun spectator care să-l întrebe pe vecinul de scaun: Da' ce-a zis?
Un alt aspect care merită menționat este legat de muzica aleasă pentru intermezzourile inserate pe ici pe colo prin spectacol. În economia spectacolului, unele dintre ele nu au niciun sens, pare că sunt băgate să mai umple niște timp sau să se mai mute vreun fotoliu. Deși din punct de vedere coregrafic, fetele își îndeplinesc perfect sarcinile, faptul că dansează cu niște păturici în mână nu ne spune mare lucru. Chiar și striptis-ul din debutul spectacolului lasă de dorit. Aproape trei minute de muzică fără să se întâmple mare lucru, în afară de o aruncare de poșetă.
De asemenea, imaginile folosite pe fundalul LED par rudimentare, nefinisate și fără niciun fir roșu artistic care să le lege cumva între ele. Deși acel ecran LED poate face multe lucruri, pare că nu este exploatat la maxim, iar actorii interacționează mult prea puțin cu el, având în vedere că este cel mai important și spectaculos element de decor, el însuși fiind decorul.
Nu aș trece cu vederea nici partea în care pisicile se droghează după ce consumă niște Iarba Mâței, și aproape instant își schimbă comportamentul, într-un mod exagerat și identic, fără nicio corelație cu consumarea reală a vreunui drog. Pare că este o indicație regizorală nefondată pe adevăr, sub forma: Ai consumat asta, te spargi instant și faci pe maimuța pe aici.
Trecând peste asta, deși toți actorii din distribuție sunt talentați, aș vrea să remarc eforturile Ioanei Aciobăniței, care a reușit să păstreze un oarecare firesc în spunerea replicilor, evidențiindu-se tocmai prin ne-exagerarea gesturilor și a vorbelor. De asemenea, rolul Alexandrei Paftală, scurt și la obiect, o asistentă puternică, cu care nu te joci, face deliciul publicului.
Per total, atmosfera pare una de show de divertisment, plăcând publicului, un spectacol ușurel ca temă, fără a intra în metempsihoze adânci, genul de spectacol la care vii să râzi și să te simți bine, fără să-ți fie perturbată starea de fapt. Un spectacol, care, în esență, te face să te întrebi de multe ori, dacă ai lăsat ceva de mâncare la pisică acasă sau oare ce-o să zică pisica mea că mă uit la alte pisici?
* Cronică scrisă de către George Cocoș în cadrul proiectului Supradoza de Teatru.
YouTube: Supradoza de Teatru - Ep. 01 - Omul cu cinci pisici:
Spotify - Supradoza de Teatru - Ep. 01 - Omul cu cinci pisici: spotify.com
Ateneul Național din Iași
Omul cu cinci pisici
Text & Regie: Ion Sapdaru
Decor: Cătălin Târziu / Costume: Alina Dincă-Pușcașu / Video-design: Cristi Bortoș, Vladimir Pușcașu / Coregrafie: Oana Sandu / Asistent-regie: Mălina Balcan
Actori: Constantin Pușcașu, Alexandra Paftală, Iuliana Budeanu, Mariana Dumitrache, Ioana Aciobăniței, Mara Lucaci, Mălina Balcan, Petre Sapojnic.