Filmul prezintă plimbarea prin Belgrad a actorului Dragoljub Ljubicic, în chip de Tito în costum militar.
Suntem în primăvara anului 1994, când fosta Iugoslavie se află în plină destrămare, iar sărăcia și războiul interetnic fac ravagii. Efectele economice ale embargoului se resimt, oamenii lipsiți de ocupație au timp de taifas și de a-l însoți pe Tito pe străzi, în miezul zilei, când ar trebui să se afle la muncă, dacă munca ar exista.
Comunismul căzuse peste tot, în Europa, URSS sucombase iar Serbia făcuse pasul către extrema dreaptă a naționalismului religios (singura țară care îi oferea sprijin economic, în acea epocă, fiind Grecia ortodoxă). Nu mai rămăsese nimic din "frăția și unitatea" iugoslave, doar o ură pe care filmul o preconizează ca fiind nesfârșită. Propunerea primarului Belgradului, cu privire la relocarea mormântului, îi dă deplină dreptate, azi.
Tocmai atunci, în acel sfârșit de iarnă, în care bătrânele vând ghiocei, în piață, un Tito peripatetic coboară dintr-o limuzină cu șofer, pentru a-și face simțită prezența în mijlocul sârbilor - doar al lor, dintre toate popoarele slave de sud (yugo) - într-un travesti care nu reușește și nici nu își propune o asemănare mimetică cu personajul istoric. Dimpotrivă, în acea zi înnorată, actorul poartă ochelarii de soare ai unui Muammar al-Gaddafi. Intenția scenografică pare a fi comică, în spiritul unui Halloween cu stafii celebre, ironică la adresa outfit-ului dictatorilor excentrici, dar scopul este sobru și aplicat, de factură jurnalistică, căutând a cerceta, sub raport antropologic, ce ar spune și ar face sârbii dacă și-ar reîntâlni conducătorul, în noua lor lume, cu marea catedrală Sfântul Sava, în fundal. Oamenii fac cerc, în jurul actorului, cu mare interes, iar dialogul curge, neregizat. Belgrădenii intră în joc, adresându-se direct liderului, iar nu personajului care îl interpretează. La rândul lui, liderul pune întrebări legate de ritmul actual al vieții, cere socoteală publicului care l-a dezmoștenit, îndesând simbolurile și cadourile într-un muzeu prăfuit și, adeseori, încasează reproșurile interlocutorilor. Se observă cum nici cei mai nemulțumiți dintre sârbi nu îi poartă cu adevărat pică personajului real Tito, toți găsind mai degrabă avantajele guvernării lui, decât scăderile sale umane, evidente din chiar imaginile de arhivă (este reluat momentul în care conducătorul primește torța omagială, purtată de ziua lui, de la o tovarășă pe care o trage înspre el, smulgându-i brațul, pentru a o săruta înfocat, aproape de gură).
Cetățenii își recunosc statutul jalnic al noii lor vieți și starea dezastruoasă a lucrurilor. Steaua roșie a dispărut, fiind înlocuită cu tetragrama sârbă (o replică a svasticii naziste, exaltând naționalismul sârb), armata a devenit "gardă", replică a celei regale, chipiul soldățesc partizan a fost înlocuit de căciula cetnică, de astrahan (privind-o, personajul Tito face aluzie la inamicul ideologic și de luptă care o purta, Dragoljub-Draža Mihailović). Alfabetul latin a fost înlocuit de cel chirilic, pe care personajul Tito pretinde că nu îl poate citi (în fapt, refuză).
Sărăcia le roade oamenilor chipurile și dantura, iar sensul războiului interetnic este de neînțeles: dacă, pe vremuri, armata iugoslavă lupta pentru un oraș precum Trieste, cu un întreg areal aferent, acum își dispută niște dealuri derizorii, murind până la ultimul pentru ca dealul cutare să le revină lor, nu dușmanilor (toți ceilalți). Aluzia la dealuri se referă la înălțimile din jurul legendarului Sarajevo, oraș al cărui simbolism anarhist a fost preschimbat, după olimpiada de iarnă din 1984, cea care a creat întregii Iugoslavii o reputație internațională, construită încă din timpul vieții lui Tito. Acum, Serbia s-a umplut de refugiați sârbi, din Bosnia, aflați în căutare de urzici, rădăcini și frunze de păpădie, pentru a supraviețui căderii socialismului.
Nu există un reproș clar care să i se aducă lui Tito, în afara autoritarismului. Doar imaginile de arhivă, interferate cu interviurile stradale, reușesc să suplinească lista de păcate, amintind de cultul personalității de pe stadioane, manifestat în mod similar celui dedicat lui Ceaușescu (în legătură cu care, pentru amuzament, personajul Tito este chestionat).
Vechiul reproș, acela că Tito ar fi trădat cauza URSS, nu este nici actual (datează din 1948) și nici credibil, fiind pus la îndoială de bunăstarea economică obținută "cu banii americanilor", pentru a servi ca avanpost antisovietic, în cadrul Războiului Rece. Ca dovadă, reproșul ideologic nici nu mai este susținut cu aceleași argumente cu care, în anii '50, opozanții prosovietici ar fi sfârșit în închisoarea de pe insula adriatică Goli Otok, ci este reluat prin prisma retoricii naționaliste, a etniei slave a sârbilor, comună cu cea rusească. Se interferează imaginile unui protest pro-rus și anti-NATO, care anticipează marșurile sârbești de susținere a Moscovei, din 2022.
Lui Tito i se reamintește de numele opozantului său la fel de celebru, Milovan Đilas, căruia actorul îi urează viață lungă, dat fiind că, în 1994, autorul cărții Tito, mon ami, mon ennemi încă mai trăia.
Personajul Tito vizitează mormintele partizanilor Miša Pijade, Ivo Lola Ribar, Đuro Đaković, Ivan Militinović, amplasate lângă zidul cetății medievale Kalemegdan, înregistrând cu tristețe absența busturilor lor, acum îndepărtate. În 2024, mormintele însele se cer a fi relocate, de același primar belgrădean, fidel naționalismului, care intenționează a-l expedia și pe Tito la originile lui croate, cele pe care acesta nici măcar nu și le promova, așa cum comuniștii iugoslavi nu o făceau niciodată. În contextul naționalismului religios croat, nu este nici măcar sigur că osemintele ar fi primite de croați.
Paradigma etniei și a sângelui este recuperată, retroactiv, cu totul criminal și fără scrupule. În Serbia post-comunistă, războiul civil, purtat în paralel cu cel de-al doilea Război Mondial, nu s-a luptat până la capăt. Conflictul a amestecat criteriul ideologic cu cel etnic și religios.
Simbolurile sunt doar pretextul unei perpetue confruntări dintre tabăra care își dorește progresul (european) și cea care preferă înapoierea (medievală, de factură bizantină, cu mențiunea că și în partea croată există o cădere de acest tip, înspre latura catolică). Formele statale autocrate, de orice factură, nu au reușit să convingă până la capăt, câtă vreme urgența supraviețuirii a depins și de hrană, nu doar de idealuri unificatoare.
Stafia călăuzitoare a lui Tito, prin Belgrad, este o coborâre în infernul dantesc, sub ghidajul unui Vergiliu "sui generis", ca etern avertisment "memento mori", lansat în cheie ideologică. Socialismul și naționalismul par a fi, in fosta Iugoslavie, doar pretextele unei confruntări a colectivităților umane cu existența. Formele colective de organizare se definesc fie rațional (cu aport ideologic, dincolo de orice particularități etnice și de clan, ca expresie a umanismului și egalitarismului), fie emoțional (prin prisma legăturilor de sânge), fie religios (ortodox, catolic, musulman). Socialismul iugoslav, deși de succes în epoca lui de glorie pacifistă, nu a fost capabil să treacă până la capăt testul originii etnice. El a aplanat pentru o vreme visceralitatea interetnică și resentimentele religioase. Nu este cel mai bun exemplu de socialism, cum chiar foștii iugoslavi o recunosc, în discuțiile lor cu fictivul Tito, admirativi cu privire la socialismul nordic, într-un mod care indică faptul că proiectul egalitarist și progresist nu a fost abandonat cu totul. "Moaștele" lui Tito nu permit acest abandon (era să zic "Amin").
Socialismul iugoslav a fost doar o soluție pacificatoare, cu nenumăratele probleme de sistem ridicate de un Milovan Đilas, în Noua clasă, dar, ca orice sistem colectiv, pretinde și hrană și supraviețuire, nu doar ideologie. Or, aici, în dialectica aceasta s-a cam împotmolit și a fost respins, în favoarea sistemului opus, rapace.