Cum ar fi să trăim într-o lume în care să gândim lucrurile pe care le simțim doar într-o altă limbă? La asta m-a făcut să mă gândesc. Treaba e așa: o franțuzoaică, Iris (Isabelle Huppert), se gândește că ar putea să predea franceză în Coreea de Sud. Modul în care ea se poartă e foarte detașat. Ea e ea și așa rămâne. Se pupă pe fiecare obraz cu fiecare persoană pe care o întâlnește. Iar coreeni sunt cam stupefiați de atâtea pupături.
Filmul începe cu o scenă în care Iris pare psiholog. Notează fraze în franceză pe bilețele. O tot întreabă despre ce simte pe tânăra, jucată de Cho Yun-hee, cu care stă. Despre ce simte, mai ales când cântă la pian. Ea pare că nu știe ce să spună. Nu știe să-și dea seama ce simte. Apoi aflăm că totul a fost o lecție de franceză. Iris primește banii pentru timpul petrecut la meditații și îi dă tinerei bilețelele cu lucrurile filosofice și metaforice pe care le-a scris în franceză. Iris încearcă un nou mod de a preda franceza: dacă reușești să trăiești și să gândești anumite momente profunde într-o altă limbă formezi o legătură mult mai adâncă cu cuvintele acesteia. Cum ar fi să înveți o limbă străină doar ca să știi să spui ce simți? Să fie ca o limbă paralelă pe care o folosim doar pentru sentimente. Cum și sentimentele parcă sunt o limbă paralelă între noi oamenii. Nu ne înțelegem între noi nici când spunem că simțim aceleași lucruri.
Iris merge la al doilea client, o tanti bogată (Cho Yun-hee). Tanti e cam sceptică. Cine e tipa asta fără pregătire? Și care e și cam șuie. Nu înțelege cum predă franțuzoaica asta fără manual. Apoi mai și află că Iris încă testează tehnica de predare și că ea este abia al doilea client cu care o face.
Chiar aici am simțit prețiozitatea filmului. Se repetă o scenă. Sunt personaje diferite: tânăra și tanti bogată și se întâmplă același lucru. Este aceeași discuție, despre ce au cântat: prima la pian, a doua la chitară. Întrebările lui Iris sunt ușoare: cum te-a făcut să te simți ceea ce ai cântat? Este cam aceeași întrebare, ușor reformulată, pusă insistent până când cele două cedează și vorbesc despre ceea ce simt. Răspund cu fix aceleași cuvinte. La început evaziv, despre încântarea de a putea cânta bine. Apoi despre fericirea că se descurcă tot mai bine, fac din ce în ce mai puține greșeli. Și apare shift-ul: sunt frustrate. Încântarea nu compensează imperfecțiunea. Fericirea e mai puțină decât scrâșnitul minții de a nu face greșeli.
Filmul e într-un prezent (e)tern, rămâne într-un rece cald care dă o nostalgie. Franțuzoaica e detașată și caraghioasă asumat. Întâmplările poți să le uiți, dar ideea asta de limbă supranaturală în care să rămânem ascunși și totuși să ne înțelegem perfect, stă cu tine. Yeohaengjaui pilyo / A traveller's needs e auster, aspru și compact. E amar, dar un amar dulce, ca un makgeolli - băutura pe care o bea Iris foarte des în film.