În prefața romanului său, Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde spunea că Artistul este creatorul lucrurilor frumoase. Țelul artei este acela de a dezvălui opera și de a ascunde artistul. (...) Instrumentele artei sunt gândirea și limbajul. (trad. mea) Cei care dau viață unui spectacol de teatru, aceia ascunși publicului, care gândesc și creează întreg universul spectacular, sunt veritabili artiști. Dar creația lor, ca să prindă viață, trebuie dată actorilor, care, prin cuvânt, mișcare, mânuire și cânt, duc la îndeplinire actul artistic.
În teatrul destinat cu precădere copiilor, mai ales în teatrul de păpuși, punerea în scenă a unui text, a unui spectacol, implică o atenție deosebită din partea creatorului / creatorilor, pentru a nu cădea în derizoriu, pentru a avea substanță, profunzime, pentru a transmite un mesaj de învățătură. De la alegerea textului până la construirea unui spațiu atractiv, de la muzicalitate la imagine, de la mișcarea trupului la mânuirea unui alt trup, al păpușii care prinde viață - un complex de gânduri și de limbaje.
S-a făcut un mic pas, după atât de mulți ani de existență a teatrelor de păpuși, de animație sau de copii și tineret - majoritatea la vârsta senectuții, 70+, de recunoaștere a acestui gen de teatru, de recunoaștere a acestei arte. Prea mic aș spune. Teatrul acesta, destinat copiilor, nu este cu nimic mai prejos decât teatrul dramatic, doar că nu i s-a arătat atenția cuvenită (mă duce gândul la Arta naivă, care este demult recunoscută ca o adevărată artă). Spectacolul-premieră al Teatrului de Păpuși Prichindel din Alba Iulia, care recent a împlinit 72 de ani, susține din plin acest deziderat al recunoașterii de către breaslă, al atenției cuvenite.
Nu l-am citat întâmplător pe Oscar Wilde, pentru că spectacolul pus în scenă de regizorul Toma Hogea la Alba Iulia pornește de la un basm scris de acest autor - Pescarul și sufletul său, un basm aparte, care nu a mai fost montat de peste 30 de ani pe o scenă românească, așa cum precizează regizorul, un basm dedicat Prințesei Alice de Monaco (Oscar Wilde - un suflet la fel de zbuciumat și de pierdut pentru o vreme, precum cel al personajului din poveste). Un text profund, plin de înțelesuri, pe care, dacă nu-l abordezi cu atenție, în contextul în care trebuie pus în scenă și pentru copii, riști să-l pierzi. Toma Hogea are iscusința și sensibilitatea creatorului care extrage esența dintr-un text, dintr-o poveste, pentru a o dramatiza și pentru a construi eșafodajul unei opere de artă și, alegând echipa de creatori potrivită, să desăvârșească opera.
Dramatizarea, așa cum a fost gândită de Toma Hogea, păstrând ideea și linia directoare a basmului lui Oscar Wilde, ne spune povestea unui pescar (Iulian Costea), care, printr-o întâmplare fericit-nefericită, prinde în plasa sa o sirenă (Ioana Bogățan - actor la vedere, Teodora Popa - păpușa sirenă), minunată creatură a mării, de care bietul pescar se îndrăgostește iremediabil. Iubirea e oarbă, iubirea e surdă, și ești gata să dai totul pentru iubire, fără urmă de rațiune. Ce avea mai de preț pescarul? Nimic altceva decât Sufletul (Mădălin Costea) său. Ca să se alăture micii sirene și să trăiască veșnic împreună, pescarul trebuie să se lepede de sufletul său, de umanitatea sa. Și, fără să stea pe gânduri, pescarul, după ce află de la Marele Triton (Tudor Cristian Popa) cine îl poate ajuta să facă acest lucru, pornește în căutarea vrăjitoarelor. Acestea (Ioana Bogățan, Viorica Boda, Ramona Benchea Mincu, Irina Melnic și Tudor Cristian Popa) îl prind în vârtejul dansului și îi spun ce trebuie să facă pentru a-și alunga sufletul, umbră a trupului său. Sufletul se desprinde, după ritualul vrăjitoarelor, dar îl va căuta și îl va chema mereu, în același loc, pentru a-i dezvălui minunățiile pe care le-a văzut, pentru a-i împărtăși din înțelepciunea lumii, pentru a-l ispiti și pentru a-i demonstra lipsa de omenie, în absența sa. Timpul îi schimbă chipurile, măști care devin din ce în ce mai încruntate. Iubirea pentru mica sirenă - chiar dacă marea ispită, o frumoasă dansatoare (Ioana Bogățan), îi îndepărtează pentru un timp gândul de la ea - e adânc înrădăcinată în inima sa de muritor și își alungă definitiv sufletul, pe care nu-l vede, nu-l poate atinge, nu îl cunoaște, nu îi trebuiește. Timpul se scurge cu repeziciune, anii trec și mica sirenă, în absența iubirii, moare și se transformă într-o liană. Pescarul este devastat de durerea pierderii ei și este, din nou, dispus a face orice pentru a o readuce la viață, pentru a-și regăsi iubirea. De data aceasta singura soluție este să-i dea suflet din sufletul său, ca să devină o ființă umană, asemenea lui, ceea ce înseamnă că pescarul trebuie să-și redobândească sufletul. Și sufletul său este acolo, ca o umbră, gata să revină, să intre în inima sa. Pescarul îmbătrânește în regăsirea de sine și se oferă mării spre a-și găsi sirena mult iubită. La final, doi copii (Medeea și Emanuel Costea) frumoși, jucăuși, așa cum sunt copiii, cu râsul acela al lor plin de candoare și de viață, își cer promisiuni de iubire, dar așa, ca într-un joc. Și ne întrebăm cât este joacă în viața asta? Căci de acolo pleacă multe, de la o joacă, fără să realizăm că e departe de a fi așa ceva. Un adevărat excurs inițiatic în cunoașterea de sine, spus altfel, pentru mici și mari, care subliniază și că lumea în care trăim noi oamenii, cu picioarele pe pământ, nu își poate găsi pereche într-o alta, cu totul și cu totul diferită.
Personajele pe care le introduce Toma Hogea în poveste nu fac decât să sublinieze cât de inumani și de lipsiți de suflet putem fi, în absența lui: o văduvă (Ramona Benchea Mincu) care are o prăvălie cu bijuterii, de la care pescarul, îndemnat de sufletul alungat (toate relele pe care le comite pescarul sunt la îndemnul acestui suflet pierdut), fură un obiect de aur, un lustragiu (Viorica Boda), un personaj interesant, cu chip de clovn, cu trup de bătrân, dar voce de copil, căruia îi dă o palmă în semn de "răsplată" pentru lustruirea pantofilor, o bătrână (Irina Melnic) care îi oferă ospitalitate, căreia îi ia banii puși deoparte. Răul, pe care simte că îl face, nu îl poate controla în absența sufletului din inima sa. Mișcările celor doi, ale pescarului și ale sufletului său, sunt uneori în oglindă, alteori în simultaneitatea gestului făcut mecanic în urma unei porunci mistice, mai presus de judecată și de simțire.
Universul care te așteaptă, când intri în sala de spectacol, pare desprins dintr-o altă lume, cu licăriri de stele, doar sunetul mării te face să simți că există o realitatea a noastră, a oamenilor, cunoscută. Pe întreg parcursul spectacolului imagini proiectate - extrem de sugestive, de la abstract până la real, care invită la o adevărată călătorie în timp sau sugerează un anume spațiu ("vinovat" video artistul Andrei Cozlac) - se întrepătrund, vestitoarele unei noi secvențe, ale unui nou episod din poveste, susținute muzical (extraordinarul Cári Tibor, răsplătit cu un premiu pentru muzica sa la Gala Premiilor UNITER în 2024), astfel încât ai sentimentul acelui crescendo narativ, firesc basmului, iar punctul culminant și epilogul te fac să tremuri, să lăcrimezi și să te întrebi... Iar la final, pur și simplu simți și vezi cum te inundă marea și pe tine, precum o face cu scena.
I-am văzut pe copiii prezenți la spectacol cum, pe măsură ce povestea se derula în fața ochilor lor, rămâneau muți, surprinși de tot ce se întâmpla, vrăjiți. Doar asta este magia teatrului, nu-i așa?!
Și în tot acest univers vizual și muzical, concretizând o lume, apar viețuitoare marine (actorii sunt îmbrăcați în costume care, prin transparență sau densitate, prin fluiditatea materialului pus pe niște crinoline, sugerează undele și valurile ușor înspumate ale mării, pe cap având așezate capetele unor creaturi marine, iar brațul purtând, ca o prelungire, un tentacul, un clește sau alte animale marine, precum pești sau căluți de mare), apare Marele Triton (un cap uriaș de rege al mării, ale cărui mâini, spre a-i sublinia magnitudinea ființei sale, sunt construite separat și mișcate de câte o actriță în gesturi firești ale vorbelor), apar vrăjitoare (actorii poartă rochii construite din fâșii roșii și negre montate pe un alt tip de crinolină decât cel de la viețuitoarele marine, cu păr, mult păr, care le acoperă umerii, cu măști care le subliniază zbârcenia și hidoșenia chipului legate de peruci cu cozi zburătăcite și lungi, roșii și roșcate, pe brațe atârnând simbolic chipurile uniforme și uriașe ale celor deposedați de sufletele lor), sirena-om (multiple volane și volănașe alcătuiesc, precum solzii, rochia sirenei, completată de o coadă de pește, care poate fi manevrată foarte ușor spre a-i da naturalețea mișcării) și sirena-păpușă (sculptată cu delicatețe, subliniindu-i fragilitatea, având un mecanism prin care i se pot deschide sau închide ochii, atât de expresivi, este miniatura sirenei-om). Măști, păpuși de diferite dimensiuni, recuzită și decor, costume originale, și luna, luna aceea, care e parcă personaj din poveste, din care se tot desprinde câte o bucată, de la lună plină, la jumătate, la pătrar, până la dispariție. Scenografa Alina Dincă Pușcașu este cea care a dat culoare, formă, concretețe și sens personajelor din poveste, secondată de sculptorul Constantin Bobo Butoi și de realizatoarea costumelor, Mirela Tămășan.
Dar fără cuvânt, fără mânuire... despre ce am mai vorbi. Cu efort, cu sensibilitate, actorii au umplut scena, acel spațiu "gol", și au dat viață, au dat glas personajelor și poveștii. S-au mișcat în ritm drăcesc, în ritm de tango, și-au găsit ritmul și pașii, exact așa cum i-a învățat coregraful Răzvan Rotaru, fără de care, cu siguranță, spectacolul nu ar fi fost complet.
Gândurile mi se învălmășesc, pentru că universul teatrului de păpuși este unul atât de plin și de complex, încât nu știu cum și ce să mai spun ca să pot reda ceea ce se vede pe scenă. Cu siguranță imaginile sunt mai grăitoare.
Simbol și metaforă - cu astea a jonglat pe tot parcursul spectacolului Toma Hogea, ca să înțeleagă și copilul, ca să înțeleagă și adultul. Pescarul și sufletul său, așa cum l-a gândit regizorul Toma Hogea, este un spectacol care te trage în adâncul său exact cum te trage un val înspre largul mării, fără voia ta. Ești captiv și nu realizezi asta decât spre final, când emoția este la cote maxime și simți că îți bubuie inima, stând să explodeze. Poate par cuvinte mari, poate sună exagerat, îmi pare rău, dar eu, personal, și cei care mi-au împărtășit aceleași simțăminte, asta am trăit și nu pot să redau altfel.
(foto: Flaviu Dușa)
Pescarul și sufletul său
Producție a Teatrului de Păpuși Prichindel Alba Iulia
Dramatizare, după basmul cu același titlu de Oscar Wilde, și regie: Toma Hogea
Scenografie: Alina Dincă Pușcașu / Muzica: Cári Tibor / Coregrafie: Răzvan Rotaru / Video design: Andrei Cozlac / Păpuși: Constantin Bobo Butoi
Distribuția: Iulian Costea, Ioana Bogățan, Teodora Popa, Mădălin Costea, Tudor Cristian Popa, Irina Melnic, Viorica Boda, Ramona Benchea Mincu Copii: Medeea și Emanuel Costea
Regizor tehnic: Elena Madaras / Lumini și video: Călin Popa, Ovidiu Tămășan / Sunet: Florin Andrea / Mașiniști: Florin Badiu, Gheorghe Hațegan / Realizare costume: Mirela Tămășan.