Potrivit dexonline, taifasul este dedicat temelor minore. O primă excepție de la cheia minoră a lucrurilor o reprezintă 78 dana / 78 zile, regizat de Emilija Gasić, un mockumentary care își dezvăluie caracterul regizat abia la sfârșit, în clipa derulării genericului, deși își face pre-simțită linia narativă, selecția de casting a personajelor și suspansul dramatic. Este un film artistic, conceput să semene izbitor cu un documentar realizat pe baza filmărilor home-made ale unei camere video cu casetă și bandă, după aceeași tehnică a aparentului reportaj românesc, Clasat, coregizat de Horia Cucută și George ve Gänæaard.
78-ul din titlu se referă la durata bombardamentului abătut asupra Serbiei, între 24.03.1999-11.06.1999, în încercarea NATO de a destabiliza infrastructura sârbească și de a opri conflictele etnice ale sârbilor cu albanezii din Kosovo, după anterioarele războaie interetnice, purtate anterior cu foștii lor conaționali, croați și bosniaci.
Văzut în cheie politică, filmul conține o importantă propagandă anti-NATO (proteste, cu huiduieli, a instituției nord-atlantice, cântece batjocoritoare la adresa fizionomiei lui Tony Blair), ale cărei efecte se resimt și astăzi în politica externă a Serbiei. În plan artistic, filmul pare un Little Women balcanic, în care micuțele doamne sârboaice sunt, în mod ironic, inamicele propriilor lor atacatori, nord-americani.
Concret, o familie dintr-un sat de lângă Belgrad, compusă din părinți și trei fiice, își filmează viața casnică, în timp ce membrii ei se adăpostesc de bombardamente, în mediul rural. Tatăl este înrolat în război, astfel încât mama rămâne acasă cu fiicele, supraviețuind terorii alarmelor într-o comunitate sătească activă și solidară, care mai include diverși alți vecini - minori, adulți și seniori, laolaltă. Nu lipsește curtezanul, sustras rolului său polenizator, prin actul emigrării către antipozi, la rudele sale din Australia.
Idilică și de claustrofobă, viața din timpul primului lockdown sârbesc poartă nenumărate accente comice, date de mezină - un comic permanent umbrit de pericolul materializat al căderii bombelor. Autenticitatea jocului și a modului de filmare transformă exercițiul cineast într-o meditație asupra păcii și a inocenței victimelor, inutil colaterale.
Un subiect de taifas, dacă nu chiar de șușoteală și bârfă, este cel al filmului Majka Mara / Mama Mar - a doua realizare regizorală a actriței Mirianei Karanović, după remarcabilul ei Dobra zena / Soție bună, cu încărcătura politică acuzând efectele private, familiale, ale războiului din Bosnia. Rezervându-și din nou rolul protagonistei, autoarea chestionează problematica feminină contemporană, din perspectiva unei văduve emancipate, de succes, femeie self made, care își găsește consolarea doliului cauzat de pierderea fiului, în brațele antrenorului personal al acestuia, nu cu mult mai în vârstă decât propriul ei copil, acum decedat. Structura simplistă a producției reușește să reducă povestea unei pierderi la cea a câștigării incestuoase a unui nou fiu. Intenția rămâne la nivel de suprafață, prin ilustrarea obsesivă a stilului de viață trăită pe picior mare, în lux și artificialitate, ca semn al unui sens interior pierdut. Mama Mara se trezește singură pe lume, încetând a se regăsi în viața clorotică a vilei cu piscină și garaj dublu, cu ușă mobilă, telecomandată.
Filmul pare mai degrabă pretextul unei reclame imobiliare, dintr-o periferie a Los Angelesului, decât povestea unei tragedii familiale balcanice, poziționată în high life ostentativ pentru ilustrarea adevăratelor valori ale vieții. Vedem doar imaginea de catalog a unei case cu pereți cortină, piscină, minimalism netulburat, ordine perfectă, curățenie impecabilă (menținută fără adaos de domesticitate și de "domestiques"), plasare insistentă de produse de lux (aceeași marcă de vin și pe masa parastasului, și la prânzul de afaceri, și în intimitatea de sticlă a budoarului), artificialitate, kitsch de arredamento, glacialitate de show-room, în care personajele evoluează glamoros, în crepuscul de blendă. Este neveridică portretizarea avocatei de corporație cu excesiv de mult timp liber, agățată de noul ei amant prin intermediul unui dosar de moștenire de care scenariul uită să se mai ocupe, după prima partidă de sex sălbatic cu tânărul partener convertit, de la bere, la tainele degustării afrodisiace a vinului roșu.
Maternitatea Marei este o reminiscență a celei înfățișate, de-a lungul timpului, de galeria memorabilelor personaje interpretate de calina și sensibila actriță. Rolul pe care și l-a asumat în acest film este mai degrabă al metresei și al femeii eliberate nu doar de preconcepțiile vârstei, ci și de sarcinile materne fals anunțate prin titlu. Dimpotrivă, Mirjana Karanović își ucide ipostaza maternă din toate rolurile ei anterioare, acționând cu pathos de Medee împotriva prejudecăților patriarhale și a sarcinilor sociale de gen. Sacrificiul este, însă, prea mare pentru efectul mărunt, la fel ca și blondul strident al actriței.
Arcadia, în regia lui Yorgos Zois, este povestea medicului care participă la identificarea cadavrului propriei soții, găsit în apele barajului de la Marathon, alături de cel al amantului ei. Este o elegie pe marginea adulterului soției, de care soțul ia act, retroactiv, precum personajul cărții Sfârșit de vacanță de Henry Troyat. Reconstituirea se face în acompaniamentul soției amantului propriei lui soții, care participă, și ea, la identificarea șoferului autoturismului prăbușit în gol. Pe tot parcursul deambulării criminalistice, la locul accidentului și la cel al vilei închiriate de cuplul decedat, morții văd și aud totul, însoțindu-și foștii parteneri înșelați, fără a fi văzuți sau auziți de cei vii. Stafiile li se reunesc, în moarte, în barul Arcadia, a cărei învecinată plajă suplinește rolul de Câmpie a Asfodelelor, pe care grecii antici credeau că sufletele morților sălășluiesc înainte de a se îndrepta către Câmpiile Elizee sau Hades. Desprinderea din limbul indecișilor între rai și iad nu se poate face, în film, decât abia atunci când cei vii, prin uitare, îi lasă pe morți să se petreacă. Nu viii sunt bântuiți de morți, ci invers.
Coloana sonoră, de final, a melodiei Ase me na figu (Lasă-mă să plec), interpretată de Aleka Kanellidou, însoțește momentul simbolic al desprinderii, prin abandonul pantofilor moartei. Până atunci, filmul fantazează suprarealist, involuntar legat de centenarul manifestului lui André Breton, pe marginea Erosului și Tanathosului, sugerând cât se poate de explicit vizual că doar sexul practicat de cei decedați, în grup, îi ajută pe aceștia din urmă să nu uite împrejurările vieții trăite și încheiate. Pledoaria îngropăciunii trecutului dureros convinge poate sonor, dar mai puțin narativ. Minimalismul arhitecturii industriale a barajului, virat în albastru glacial, contrabalansează scenele carnale, de copulație searbădă.
Kyuka, Before Summer's End / Kyuka, la finalul verii de Kostis Charamountanis, este povestea unui tată care își duce copiii într-o odisee marină, la întâlnirea cu mama lor biologică, care îi părăsise în prima lor copilărie, înainte ca ei să și-o poată aminti. Mama lor este acum recăsătorită cu un văduv, având un copil din noul mariaj, precum și o fiică vitregă, de vârsta copiilor ei, rezultată din prima căsătorie a celui de-al doilea ei soț. Cei doi frați, Konstantinos și Elsa, împrumutând prenumele actorilor, își întâlnesc sora mezină pe plajă, rătăcită și iar abandonată de nevrotica mamă comună. Soții mamei se confruntă în arta pescuitului, mai mult sau mai puțin fizic și simbolic, însă tot mai conștienți de prada lor comună, conjugală. Se remarcă legătura puternică a fraților abandonați, care este nu doar de sânge, ci și de solidaritate amicală, creată în sprijinul băiatului cu înclinații queer, reprimate de autoritatea tatălui, altfel contrazis în machismul lui pescăresc de insuccesul de argonaut care nu găsește niciodată ceea ce caută, adică pește, fiind nevoit să recurgă, la rușinoase paste cu sos de tomate și, pentru show off, la piața de pește. O poveste colorată bucolic și animată sonor de uvertura Lacului Lebedelor, care tematizează mai ales sensibilitatea unui fiu neînțeles de partea masculină a familiei, care caută apropierea de figura maternă, alergând după ea ca după o promisiuni transsexuală cândva împlinită.
Între filmele din cadrul festivalului Taifas se mai regăsește și Kada je zazvonio telefon / When the Phone Rang, al regizoarei Iva Radivoiević despre care am scris aici.