Așadar, fără să "dau din casă", acesta este hot take-ul meu cvasi-elitist pentru cel mai controversat și discutat film al momentului.
Teatral și alambicat, Joker: Folie à Deux debutează cu ceea ce s-ar putea numi "cheia de citire a întregului film" - practic, regizorul Todd Phillips oferă indicii despre ce va să fie, ca un soi de disclaimer pentru cei ce poate nu găsesc modalitatea de descifrare a intențiilor sale.
Fără să își propună să fie o reeditare a poveștii din benzile desenate, ori o competiție cu alte variante de Jokeri, Folie à Deux este o incursiune în întunecimile psihicului celor doi protagoniști - disecă, analizează și provoacă prin viziunea absolut amețitoare.
Dacă Joaquin Phoenix este minuțios și conținut în portretizarea lui Joker / Arthur Fleck, asumând vocea, corporalitatea și gestualitatea necesare pentru a balansa perfect empatia și teroarea, Lady Gaga creează o Harley Quinn electrizantă și amețitoare, adăugând un nou strat de demență în mintea deja destul de "accidentată" a iubitului arlechin.
Chimia transcede toxicitatea și pe alocuri cei doi devin chiar un cuplu-model (excelent laitmotivul "we're gonna build a mountain from a little hill" - genul de promisiune pe care ți-ai dori să o auzi de la omul drag). Parcursul personajelor evoluează de la o analiză intimă și prețioasă a vulnerabilității umane, la momente de un tragism seducător, forțând limitele obsesiei. Filmul scontează cele mai ascunse colțuri ale disperării și psihozei, într-o poveste de dragoste mult scoasă din tiparele și normele general acceptate.
La fel de departe de norme (și, aș adăuga aici, așteptări nenecesare) este și opțiunea de a face din povestea Jokerului un musical (din auzite, înțeleg că destul de mulți spectatori nu au agreat această opțiune). Personal, aș argumenta că această "găselniță" care ilustrează atât momentele de disociere / dedublare a personajelor, cât și povestea de dragoste în cea mai pură formă a ei este cel puțin interesantă. Dacă ne oprim o secundă și asupra performanței reale cu care Lady Gaga înnobilează întreaga producție, putem înțelege și, eventual, accepta pe deplin dimensiunea muzicală.
Pe alocuri un melanj de filme din aceeași zonă dark (Black Swan al lui Darren Aronofsky, mici urme de Zodiac sau Gone Girl - David Fincher) dar cu un vizual atât de bine gândit și armonizat, încât aproape că nu simți trimiterile decât după multe ore în care te gândești la ce ai văzut - pentru că da, Folie à Deux este un film la care te gândești multe ore după ce l-ai văzut.
Măiestria regizorală se citește în straturile pe care Phillips le construiește personajelor sale, valsând între umanitate și nebunie. Dacă în primul Joker (2019) focusul este pe degradarea lui Arthur Fleck și motivarea comportamentelor sale deviante, al doilea film - căruia i-am face o mare nedreptate dacă l-am reduce la nivelul de sequel - extinde povestea și marșează pe construcția minuțioasă și inteligentă a unei duble nebunii cum, de altfel, sugerează și titlul.
Un studiu de personaj absolut captivant, o desfășurare de forțe și nebunii (pun intended) care te introduce în poveste, doar ca să aibă din ce să te smulgă cu brutalitate când te-ai așezat prea comod în scaunul din sala de cinema. Aș avea curajul să spun că este una dintre cele mai reușite construcții de cuplu-protagonist din cinematografia modernă: cu nuanțe subtile, cu un joc atât de frumos controlat și asumat, cu o naturalețe și un adevăr al personajelor care este apărat până la final. Narativa regizorală e curajoasă, viscerală și dură, dar totodată sensibilă și plină de finețuri care te lasă cu senzația că mai ai nevoie de cel puțin o vizionare pentru a desluși cu adevărat toate firicelele adiacente marelui fir epic. Simbolurile vizuale, îmbinate cu povestea și muzica absolut încântătoare, creează o frescă cinematografică deopotrivă expansivă și claustrantă.
Linia dintre victimă și călău se estompează atât de mult încât la final rămâne aceeași întrebare-idee-povață-lecție-dur adevăr conform căruia monștrii nu se nasc pur și simplu, ei sunt creați.