Cyrano nu mai vrea să continue. Nu mai vrea să joace. Nu mai vrea să se joace pe sine. Revolta e a lui, a personajului (deși în această privință textul lui Santeramo e oarecum derutant, invocându-l, pe alocuri, și pe actorul care îl interpretează pe Cyrano). El îi îndeamnă la auto-revoltă pe colegii de text & scenă, Rossana și Christian. El îi îndeamnă la auto-revoltă pe spectatori.
Cyrano anunță suspendarea reprezentației cu Cyrano de Bergerac și îndeamnă publicul să se ducă la casa de bilete și să-și recupereze banii. Din sală, trei spectatori nu acceptă și la rându-le se revoltă. Vociferează, pretind să primească serviciul pentru care au plătit, încearcă să-i convingă pe cei de pe scenă despre cât de important e ce fac ei pentru oamenii care vin să-i privească.
La început, Cyrano e singur și toți ceilalți vor să-l facă să-și schimbe decizia. Treptat, faimosul personaj își face aliați. Rând pe rând, se pleacă. De pe scenă, din sală. Măștile cad.
Măștile spectatorilor ascund obișnuință, conformism, complacere în trăirea zilelor și nopților la foc mic. Măștile actorilor ascund aceleași defecte. Textul lui Santeramo lovește deopotrivă în viața irosită și în teatrul prost. În îngroparea marilor speranțe ale tinereții pe care o prestează, în egală măsură, absolvenții școlilor de teatru și spectatorii lor.
Roberto Bacci ar merita un premiu pentru abilitatea de a crea liniște. Nici un singur zgomot, nici un singur sunet în afara vocilor actorilor. Avem legătură directă cu cei pe care adesea îi percepem undeva sus, undeva departe. Cele trei personaje-spectator stau în sală lângă noi. În rarele momente când urcă pe scenă, par confuzi, derutați, deranjați de intensitatea reflectoarelor. Apoi revin unde le e locul.
Cyrano al lui Matei Chioariu își susține pledoaria cu elocința, coerența și puterea de convingere a unui avocat care alege să spună, pentru o dată, adevărul. Inteligent, sceptic și lucid, marele personaj al lui Rostand spune, în fine, ceea ce gândește despre propria condiție și despre cei din jurul său. Discursurile sale sunt strălucitoare, efectele lor sunt devastatoare: se destramă familii, se leapădă profesii, se schimbă destine. Efectul întâlnirii brutale cu adevărul.
Cyrano al lui Santeramo are, însă, parte de o minunată contra-surpriză. Supraveghetoarea de sală / plasatoarea Claudiei Ieremia se sustrage cruntei sale analize hamletiene asupra vieții și teatrului. Excepția pe care ea o întrupează ciuntește absolutismul luminat al diagnosticelor sale despre cei de pe scenă și cei din staluri. Nu toată lumea are păcatele pe care asupra cărora Cyrano îndreaptă necruțătoare reflectoare. Sau, altfel spus, există în orice om mai mult decât măștile îndărătul cărora își ascunde existența.
Se prea poate ca, cel mai adesea, teatrul să involueze pe cărări care nu duc nicăieri. Se prea poate ca el să-și fi abandonat de mult misiunea sa de a îndrepta oglinda (principalul element de decor al lumii de dincolo de cortine imaginat de Corina Grămoșteanu) asupra lumii, de a-i fi conștiință și reper moral. Dar sâmburele pe care el l-a sădit în cel mai misterios personaj colectiv creat vreodată, publicul, nu s-a rătăcit, nu s-a pierdut. Claudia îi refuză lui Matei privilegiul de a dărâma totul. Teatrul merge mai departe, purtat pe umerii, în gândurile și în inimile celor care, înțelegându-i criza, îl trec pe malul celălalt și îi dau încredere într-un altfel de viitor.
(Timpul & Spațiul reprezentației: 31 octombrie 2024 @ Sala Mare a Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara
Foto: Adrian Pîclișan)