Suntem la Cannes 2001, așa se termină premiera lui Michael Haneke, vin creditele de final, publicul e în delir, aplaudă frenetic, chiotele nu se mai sfârșesc. Sau tac toți. Că e greu de găsit puterea de a scoate un sunet măcar după filmul ăsta. Nu știu exact care variantă e corectă, nu am fost acolo - n-am putut ajunge, am avut o problemă, părinții mei nu se cunoșteau încă pe atunci, altfel, vă dați seama...-, dar cu una trebuie s-o fi nimerit. Pentru că Haneke își cunoaște spectatorul masochist și îl convertește în profetul acestei arte aducătoare de suferință și niciodată de consolare. Pentru că monumentul acesta al lui a câștigat atunci Marele Premiu al Juriului, Isabelle Huppert - Cea mai bună actriță pentru rolul Erikăi, iar Benoît Magimel - Cel mai bun actor pentru rolul lui Walter. Pentru că La pianiste / The Piano Teacher este un film perfect. Eu, probabil, aș fi fost printre cei care au tăcut.
Romanul cu același nume al laureatei Nobel Elfriede Jelinek ajunge în mâini regizorale, mâini (re)creatoare, mâini-privire ce-l dezbracă de literatură, de carnea fragedă a stilului (de care excelează), până la os. Intriga. Atât rămâne din filele-muză pentru Haneke. Scenariul îl construiește singur, orizontal pe axa cotloanelor sexualității feminine și vertical înspre lumea muzicii clasice. Erika, profesoară de pian la un conservator vienez, prinsă într-o asfixiantă relație de co-dependență cu mama sa, își satisface impulsurile masochiste doar voyeuristic. Walter, student la politehnică, virtuoz într-ale clapelor, e standardul Făt-Frumos blond cu ochi albaștri și fără îndoială exemplul pe care Freud l-ar fi oferit când a formulat complexul lui Oedip. Și pentru că "Până la urmă, iubirea se clădește pe banalități", reprimările ei seduc dezinvoltura lui, obsesia pentru neînțeles amână repulsia, raportul de putere se tot schimbă, saltă, se dă de trei ori peste cap ca un Greuceanu austriac. Nu mai știm cine e victima și cine ne dezgustă mai tare, nu mai știm din care unghi trebuie privită Erika. Pentru că ea se reflectă constant în trei oglinzi diferite - oglinzi care vor structura și descâlci în cele ce urmează această cronică-eseu. Le luăm deci pe rând, frumos, elegant, cât de cât:
I. "Așa este. Suntem o familie temperamentală." - MATRIARHATUL REPRIMAT ÎNTRE PATRU PEREȚI. LANȚURILE
Mama Erikăi deschide filmul. "Scârbă! Ți-aș smulge mâinile!". Cele două se păruiesc. Bine de tot. Plâng. Apoi râd printre lacrimi și se iau în brațe. Înduioșător tablou de familie și stabilitate psihică. Figura paternă lipsește complet, tatăl e închis într-un azil de nebuni - de-a dreptul surprinzător -, unde și moare mai târziu în film. Mama este autoritatea supremă. Ea eliberează calea Erikăi, de când era copilă și până în prezentul filmului, când atinge vârsta de mijloc, de orice obstacol din drumul către o carieră de pianistă recunoscută, fie că e vorba de relații amoroase, pauze sau pur și simplu fericire. Însă Erika ajunge doar profesoară. Adică ea îi pregătește pe aceia care vor ajunge să-i trăiască visul. Adică nici la patruzeci de ani nu scapă de vocea care, încă auzindu-se în același pat cu ea, îi spune "Nu trebuie să te depășească nimeni. Nu fi fraieră!". Dar nu despre mamă spun că e oglinda Erikăi. Ci despre Anna, eleva sa, cu care împarte aceeași soartă, aceeași relație disfuncțională mamă-fiică. Erika se vede neîncetat în Anna. De aceea o sabotează, punându-i sticlă spartă în buzunarul paltonului, mutilându-i pe viață mâna dreaptă. Nu dintr-un acces de gelozie, după ce o privește râzând cu Walter. Nu din invidia față de talentul ei. Ci pentru că și mama Annei crede că sacrifică totul pentru fiică. Pentru că și mama Annei e o umbră permanentă lângă silueta ei, o umbră permanentă asupra fericirii ei. Iar Erika e masochistă. Durerea și-o vrea pentru sine, dar se transmite inevitabil replicii sale mai tinere.
II. "Vorbiți despre lucruri de parcă vă aparțin." - MUZICA
Cu mare drag aș comenta abia-perceptibilul fundal sonor și alegerile muzicale din film. Dacă m-aș pricepe. Cum nu o fac, mă rezum la interferența lor cu ceva ce înțeleg (sper) - cuvintele. Erika îl cunoaște pe Walter la recitalul organizat de mătușa lui, unde interpretează magistral o compoziție de Schumann. Atunci se îndrăgostește Walter de ea, deși poartă o discuție cât se poate de profesională. Pentru întâia oară, Erika se înmoaie, se înseninează, aruncă armele și se predă numai din priviri. Simte didactic nevoia să precizeze, despre fragmentul muzical tocmai interpretat: "Nu atunci și-a pierdut Schumann mințile, ci puțin mai devreme. Cu o fracțiune mai devreme. Știa că o să-și piardă mințile.". Simte, adică, nevoia să-și susțină oricât de fragilul echilibru psihic, chiar înainte de a-l pierde veșnic. Pentru că și ea, ca și idolul său, "Știa că o să-și piardă mințile.". "Vorbiți despre lucruri de parcă vă aparțin." îi răspunde Walter. Așa și este. Pentru că a doua ei oglindă este muzica pe care o cântă. Mai târziu în film, degradarea lentă și sigură nu și-o asumă. O simte din plin, însă nu o acceptă. Lui Walter i-l predă pe Schubert, care "Schubert era în drepturile sale. Știi asta, nu?". Caută confirmare că decadența-i nu e vizibilă. Se știe în cădere liberă. Se mai știe și nedemnă de vocația aceasta, murdară, când muzica e pentru cei puri - își întâlnește elevul cumpărând reviste pentru adulți și îl blamează pentru grosolănia cu care își pătează arta, deși ea se afla în magazinul de presă cu același scop. Perversitatea și-o poate feri de ochii elevilor. Nu și de ai săi.
III. "Nu am sentimente. Dacă vor exista vreodată, nu-mi vor înfrânge inteligența." - SEXUALITATEA. MASOCHISMUL
Erika ia o lamă, se așază pe marginea căzii și își mutilează organele genitale. În tot acest timp, se privește într-o oglindă - de data asta reală, palpabilă. Primul contact pe care îl luăm cu masochismul ei. Maică-sa o cheamă la ea, nu reușește să se acopere, o picătură de sânge se prelinge pe picior. Sexualitatea nu și-o mai poate feri de ochii ei și nu și-o mai poate ține sub control - Walter dă totul peste cap. Erika e o doamnă. Își pune mănuși de piele când caută în gunoiul cinematografului de filme pentru adulți un șervețel folosit, pe care îl ține la nas. Demnitatea ei se prăbușește acolo. Și se prăbușește într-atât încât, după ce își notează meticulos toate fanteziile sadomasochiste și i le oferă lui Walter să le citească, primește răspunsul: "Nu vreau să-mi pătez mâinile. Nimeni nu te va atinge nici cu mănușa. Jur că te iubesc. Habar nu ai ce înseamnă asta. Dar acum mă dezguști.". Nu-și cunoaște sexualitatea - cât timp a experimentat doar cu ochii, a crezut că ceea ce își dorește e adevărată violență. Umilire. Ordine pe care să le primească și să le înfăptuiască. "De ani de zile vreau să fiu bătută. Te-am așteptat, știi?".
Când e iubită, i se face rău, tușește, vomită. Când nu e ea cea care deține controlul în dragoste, ca în profesie, i se face rău, tușește, vomită. E dominarea ei în submisiune care vine și răstoarnă raportul de putere dintre cei doi. E dominarea ei în submisiune declanșatorul feminist care îl obligă pe Walter să refacă raportul după canoanele originare - "Mă joc cu plăcere, dar regulile să fie aceleași pentru toți.". Ea crede că Walter o poate salva din opresiunile mamei. El îi demonstrează că nu e așa. Erika habar nu are că nicio vânătaie nu poate fi disculpată de dragoste. Deci crede că vrea să fie violată. El îi demonstrează că nu e așa. "Vrei să-i contaminezi cu boala ta de cap pe toți. Nu-i cum ți-ai imaginat, nu-i așa?". Walter îi împlinește dorințele din scrisoare. Deci abuzul e vina ei, căci ea și l-a dorit, nu-i așa? Sângele, teroarea ea și le-a dorit, nu-i așa? În seara care urmează violul, are loc mult-așteptatul concert ținut de studenții și profesorii conservatorului. Erika se gândește doar să-l confrunte pe Walter, e impasibilă la publicul de seamă care se adună, la eticheta impusă, la revederea studentei pe care o distrusese. Erika e o ruină. Îl așteaptă pe Walter. El sosește ultimul, alături de prietenii lui, nonșalant, insensibil, obraznic. "Omagiile mele, doamna profesoară! Abia aștept să vă ascult!". Urcă în sală. Erika îngheață. Rămâne singură în foaierul conservatorului. Prim-plan. În pistrui i se citește genealogia curată de tirane și demenți, în privire nu vezi urmă de viață. E deja moartă când scoate cuțitul din poșetă.