Teatrul nou care n-a fost - The Infamous Ramirez Hoffman vs. Anul Nou care n-a fost

Era ultima reprezentație la Cinema Timiș a unui film pe care pot liniștită să-l declar filmul anului 2024: Anul Nou care n-a fost. Probabil primul film românesc de mult timp, după care am plecat de zece ori mai fericită decât ajunsesem și de zece ori mai mândră de cinematografia românească contemporană, răsuflând ușurată că scăpasem de apăsarea unei reprezentații extrem de promovată și de așteptată la care participasem cu o oră înainte: spectacolul The Infamous Ramirez Hoffman. Citez din textul de pe site-ul Teatrului Național din Timișoara: "un concept marcând colaborarea dintre John Malkovich și pianista de renume internațional Anastasya Terenkova (Franța), care are la bază capitolul final al cărții Literatura nazistă în Americi a binecunoscutului scriitor chilian Roberto Bolaño." Acuma ce să zic... Puterea brandingului personal și-a spus cuvântul și cam în aceeași măsură snobismul timișoreanului dispus să dea aproape o sută de euro pentru un spectacol de teatru doar pentru că în el juca un actor american de care auzise pentru că existase la un moment dat un film care se numea Being John Malkovich (OK, și încă multe alte filme, peste 100, de tot felul). Însă probabil că jumătate din cei prezenți în sala Teatrului Național din Timișoara nu se așteptau la genul acesta de concert / recitare de pe IPad care părea aproape generată cu ajutorul inteligenței artificiale (#younameit), într-un cadru în care te prinzi la final că toată povestea lugubră a acelui Ramirez Hoffman nu avea nici o legătură cu acele câteva piese de Piazzola pe care le recunoscusem, în interpretarea pianistei Anastasya Terenkova (foarte bună, de altfel) care și-a dat toată silința, la fel ca violonistul și acordeonistul (care nu fuseseră prezentați la Conferința de Presă din ziua precedentă și despre care nu vorbise nimeni din presă în mod special). Și iată-mă în Sala Teatrului Național din Timișoara, deloc impresionată de prestația de anul trecut a "celebrului actor de la Hollywood" și totuși onorând o invitație din partea organizatorilor de a participa și post "anul Capitalei" la "încă o șansă".

Observ puțin scena: două piane de concert (unul cu coadă lungă și altul cu coadă scurtă - atâta mai știu după 12 ani de pian), trei scaune (două pentru muzicieni și încă unul mai înalt pentru actor), plus un IPad sau IMac (fiind în Balconul 1, nu mi-am dat seama prea exact). Și apare John Malkovich pe scena Teatrului Național (pentru care de fapt venise toată lumea din sală), plus muzicienii de acompaniament (prestația dovedindu-se de fapt pe dos: muzicienii au dus tot greul concertului / reprezentației / happeningului). Și începe recitarea de pe IPad, într-un ritm tipic și monoton (gen Malkovich), urmărind o acțiune tot mai "dark" și tot mai adâncită într-o atmosferă pe care nu o pot descrie altfel decât cu un termen folosit deja mai sus, anume lugubră. Nu mă pregătisem de comedie, dar toată atmosfera aceea din textul citit de pe un ecran devenea absurdă în contextul "conceptului" suprearealist și ușor învechit în ideea sa fenomenologică de "poate fi considerată arta produsă de psihopații criminali artă sau este doar o manifestare a bolii psihice?". Ca să nu disper, încerc să mă țin de pianistă și de acordeonist, de violonist și de propriile gânduri care începeau să ruleze deja înspre Cinema Timiș unde avusesem norocul să prind ultimele locuri la acest film românesc excelent, cu un scenariu superb și personaje intersectate la modul cel mai ingenios, plus un casting impecabil. N-am cuvinte să laud îndeajuns producția filmului Anul Nou care n-a fost în regia lui Bogdan Mureșanu. Un film absolut necesar, aproape terapeutic pentru generația mea de "șoimi ai patriei", la acea vreme în clasele primare. Și totul, într-un contrast de neuitat, în comparație cu reprezentația "pretențioasă" a ceva care se poate numi oricum, dar nu spectacol de teatru.

Interesant acest fenomen: al fascinației pentru orice asociat cu ceva "faimos". Să nu înțelegem greșit: toată stima pentru un actor ca Malkovich care la 71 de ani poate susține două reprezentații una după alta, chiar dacă performance-ul înseamnă recitare / citire și cam atât. Ce nu înțeleg e de ce vindem acest performance ca spectacol de teatru. Dar da, la un mic scroll pe Facebook observ tot felul de comentarii pozitive, de unde trag concluzia că intru în categoria hater-ilor, la fel ca în 2023 când se pare că s-a întâmplat același fenomen cu "piesa" Infernal Comedy (tot cu John Malkovich). Trăim într-o eră a imaginii și brand-ului, a impresiei și asocierilor, a unei forme ciudate de dictatură culturală (Oare să spun că nu mi-a plăcut ceva care trebuia să dea pe spate o anumită categorie socială și culturală? / Oare mă mai cheamă vreodată cineva pentru vreo recenzie dacă încep să dau cu critică negativă în stânga și-n dreapta? / Oare contează să zic ceva, în afara unei repostări de meme pe Instagram?).


După Anul Nou care n-a fost îți vin în cap cuvintele din piesa Oameni (compusă de Marius Țeicu pentru Aurelian Andreescu în 1973): "oameni, cu iubire semănați câmpia din voi". Așa că - recunoscătoare că la șapte ani a venit Revoluția peste mine la Timișoara, că am acum libertatea de a alege și că mă pot bucura de cinematografie românească de cel mai înalt nivel - încerc să ies din zona de hate și să încerc să mă detașez de povestea sadicului Ramirez și a poveștilor de groază despre deraieri psihotice și criminale.

Iar dacă la Revoluție tot am câștigat dreptul la libertatea de exprimare, închei cu o concluzie personală: pentru mine, spectacolul ăsta (The Infamous...) n-a existat.

(Foto: Adrian Pîclișan)