De Oleanna e vorba. Textul acela problematic și oarecum clarvăzător. Montat de cel care a fost Bogdan Budeș la Teatrul de Artă, în februarie 2022, cu Cristiana Luca și Lucian Pavel. La 15 ani distanță de la premiera absolută pe o scenă românească, realizată de Andreea Vulpe la Teatrul Act, cu Adrian Titieni și Emilia Bebu. Noua versiune, cea de la Excelsior, marchează debutul în trupa unuia dintre cele mai bune teatre bucureștene a unuia dintre cei mai buni actori din România: Marius Turdeanu. Alături de el, una dintre cele mai importante tinere actrițe din același areal: Ioana Niculae. Toate cele trei montări pornesc de la traducerea Andreei Vulpe și a lui Cristi Juncu.
John (Marius) e agitat, febril, contradictoriu în mișcări și grimase, cu privire alertă și ochii în continuă căutare de provocări și soluții. Carol (Ioana) e sfioasă, retrasă, abia reușește să strecoare câte o replică prin șuvoiul de vorbe emise de John. Sub aparența de onorabilitate academică și auto-deriziune cu nuanțe umaniste, profesorul e prădătorul ce dă târcoale victimei care s-a vârât de bunăvoie în cușca ei. O oră și jumătate mai târziu, rolurile se vor fi inversat.
Părul prins al Ioanei se va fi desprins și va curge liber în toată splendoarea sa blondă, marcând saltul în încredere în sine și siguranță de sine ale eroinei. De partea cealaltă, la pământ & la tricou auto-ironic, Marius își marchează disperarea post-prăbușire printr-un formidabil salt pornit de sub birou, ecou al unui alt gest atletic memorabil al actorului, ce izbucnește aproape ireal peste o masă într-un moment ultra-tensionat din Mass-ul Andreei și al lui Andrei Grosu de la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu & unteatru. Sub aparența luptei pentru drepturilor femeilor și tinerilor, studenta e prădătorul ce distorsionează adevărul pentru a răspunde unei umilințe cu o contra-umilință.
Fiecare spectator va judeca pe cont propriu raportul de forțe dintre cei doi, subtilitățile, ofensatoare sau nu, ale discursului din primul act al bărbatului, reacția, disproporționată sau nu, a acuzațiilor fetei din actele doi și, mai ales, trei. Probabil că va exista o largă paletă de opinii, cum e și firesc. Ar fi dorit ca toate să pornească, totuși, de la premisa că, la momentul gesturilor / păcatului originar, persoana aflată la butoane (citește, putere) era profesorul. La acel moment, responsabilitatea îi aparținea cvasi-integral. De aici, dezbaterea e liberă. Și marele merit al montării lui Mădălin Hîncu e că, beneficiind de vastele abilități întru nuanțare și joc în chei diferite ale celor doi actori, nu înclină balanța decisiv înspre nici una dintre părți. Ba chiar adaugă, în chiar clipa de final, un gest ce poate răsturna / explica multe.
Deasupra temelor evidente (accesul universal la educație superioară, capacitatea & disponibilitate profesorilor de a-și face cursurile inteligibile & studenților de a-și crește capacitatea de receptare & înțelegere, reprezentativitatea sistemului de notare în raport cu cunoștințele și meritele studenților, inegalitatea de șanse născută din cauze materiale, discriminarea născută din cauze de gen, presiunea socială impusă și auto-impusă asupra taților, deci capilor de familie, puterea uriașă aflată în mâinile unui cadru didactic bărbat în raport cu studentă etc.), plutește, în acest neguros și contorsionat final de noiembrie 2024, un nor de o cumplită toxicitate. E norul născut din dorințe scăpate parcă din orice formă de (auto)-control. Dorința umilirii, dorința răzbunării, dorința maximizării profitului (de orice fel) propriu, dorința călcării în picioare a celuilalt.
Hîncu și oamenii lui dezvoltă o extrem de interesantă arhitectură a corpurilor. Așezate la verticală, în șezut, pe scaun sau pe cărți, întinse pe scaunul rabatat ori direct pe podea, cele două personaje își reprezintă raporturile de putere pe baza unghiurilor pe care torsurile lor le fac unul în raport cu celălalt. Ar putea fi o senzațională partidă de dragoste de n-ar fi o cumplită joacă de-a puterea urii această continuă, senzuală, imprevizibilă, ultra-carnală schimbare a geometriilor trupești pe care pesemne că o privesc cu multă curiozitate chiar și personajele capodoperei lui Rafael.
Ce specie e aceasta care înțelege să profite de orice șansă pentru a punea piciorul pe grumazul seamănului său? Ce școală e aceea care conduce la grozăviile reprezentate pe scenă? Ce duh ne îndeamnă să facem răul & să corijăm răul cu alt rău?
(foto: Volker Vornehm)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 17 noiembrie 2024 @ Sala Ion Lucian a Teatrului Excelsior)