Tinerii bătrâni - Vă pupă piticu' din Franţa

Alexandru Dabija spunea cu ceva timp în urmă că generaţia tânără i se pare lipsită de forţă şi blazată. Nu ştiu dacă acestea erau exact cuvintele, dar am redat ideea pe care cel mai recent spectacol al său, Vă pupă piticu' din Franţa, montat la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov, nu face decât să o întărească. Ba strânge, în plus, şi alte eventuale consideraţii care s-ar putea face despre generaţia tânără de azi, despre neputinţa ei consumată în conversaţii serbede şi înfruntări de salon, fără miză, despre lipsa ei de orizont şi de profunzime, despre frustrările şi nemulţumirile ei. Sigur, e riscant să vorbeşti despre generaţii, fiecare individ îşi conduce destinul cum se pricepe mai bine, dar personajele acestui spectacol reprezintă mai multe categorii, reuşind să le ilustreze credibil.

Într-o seară ca oricare alta, un tânăr cuplu primeşte vizita unor prieteni - şi ei în cuplu. Mai târziu li se alătură o altă tânără, singură. Primele două fete (Ligia Stan, Iulia Popescu), fermecătoare, sunt actriţe, ca şi prietenul uneia dintre ele (Marius Cordoş), cea de a treia (Codruţa Ureche) lucrează în publicitate, la fel şi cel de al doilea bărbat (Gabriel Costea). Cu toţii joacă împreună un joc ce le testează deopotrivă vocabularul, capacitatea de reacţie, gândirea. Actorii nu se dovedesc prea "tari" la joc, iar una dintre fete crede că îşi poate răzbuna înfrângerea umilind-o pe cea fără însoţitor, determinând-o să bea peste măsură şi să plece în grabă, la volan, cu toate că ştie că a avut de curând un accident care a traumatizat-o. Inteligenţa şi cultura ei nu pot ţine piept tristeţii şi lipsei curajului de a trăi, la fel cum talentul actriţei nu scuză răutatea muierească.

Structura narativă minimă a textului e îmbrăcată în conversaţii care ne ajută să aflăm mai multe despre aceşti tineri: actriţele se plâng de aranjamentele din teatre, de audiţiile date degeaba, de exploatarea de către impresari cu care nu pot lupta. În cele din urmă, după mai multe înţepături legate de succesul uneia dintre ele, nu pe scenă, ci la bărbaţi, mai exact la cel în casa căruia se petrece acţiunea, un lucrător în publicitate care câştigă bine, cele două ajung să se certe, nemulţumirile personale contaminând judecata profesională. Bărbaţii sunt prea slabi ca să le ţină piept, preferă, infantili, să se "rockerească" pe muzica dată la maximum ("cu mulţi başi"). Încet-încet, cu toţii "îşi dau arama pe faţă" după ce au mimat toată seara o mulţumire meschină, care ascunde lipsa de sens a existenţei lor, cel mai bine fiind caracterizaţi de momentele în care unul dintre ei vorbeşte la telefonul mobil, iar ceilalţi aşteaptă privind tâmp, în gol. De fapt, telefoanele mobile fragmentează şi conversaţia şi jocul, posesorii lor aspirând în mod absurd să fie în mai multe locuri deodată, prin intermediul enervantelor instrumente. Din când în când, un aer metafizic se strecoară imperceptibil, favorizat şi de o muzică ce nu mai intră în categoria zgomot. Atunci, tinerii par cuprinşi de o oboselă ciudată, nefirească, ba chiar îmbătrâniţi deodată şi lipsiţi până şi de ultima picătură de energie.

Prin intermediul acestui text, reprezentând debutul dramaturgic al unei excelente actriţe, Antoaneta Zaharia, şi cu ajutorul celor cinci actori, interpreţi impecabili, Alexandru Dabija reuşeşte să caracterizeze tinerii români de azi mai bine chiar decât o fac ei înşişi în spectacolele lor. O face într-un mod poate prea radical, ironizându-i fără menajamente şi nedându-le prea multe şanse. Depinde numai de ei să demonstreze că el, regizorul, artistul, eseistul, n-a avut dreptate.


Notă: Textul acestei piese a fost publicat de LiterNet sub titlul Jocul.