Insula din mijloc, în irlandeză Inishmaan, nu este un produs al imaginației autorului, există în realitate și este locuită de o populație ce arareori a depășit 500 de suflete, cei mai mulți dintre cei născuți acolo emigrând spre zone mai prietenoase social, precum Marea Britanie sau America. Din pricina izolării și a stagnării tehnologice, majoritatea locuitorilor își fac de lucru strămoșește: tricotează - exact ca Eileen Osbourne (Dorina Chiriac), mătușa lui Billy, pescuiesc - mai ceva ca Babbybobby Bennet (Anghel Damian) sau... tratează cu o seriozitate patologică jurnalismul - leit lui Jonnypateenmike (Marius Florea Vizante).
Deși trecut-au 28 de ani de la prima reprezentație găzduită de National Theatre din Londra, într-un alt decembrie (1996), într-o altă atmosferă cristalizată în jurul Crăciunului, nimic nu s-a schimbat... în sens metafizic, desigur. Massaci nu este la prima montare a textului (o variantă a fost montată în 2019 la Teatrul de Stat Constanța, în aceeași scenografie, dar a avut o viață scurtă din motive de pandemie și de intrare în reparații a clădirii teatrului), așadar e lesne de înțeles ce fel de comprehensibilitate i se insuflă textului. Cu firele-i dizolvate de operații succesive de corecție și perfecționare, acest pacient lecuit, capabil să pășească fără opinteli prin memoria colectivă a tuturor acelora ce au dorit să-l poftească, își aruncă cârja în foc, ca pe un lemn ce are să facă cald în odaia sufletului, chiar și când lumina nu se va mai dezmetici să coloreze în nuanțe de verde, jungla micii comunități, numită ancestral ‟acasă". Eminamente promotoare a ironiei didactice și a vorbelor cu tâlc, viața satului - fie el irlandez, fie el românesc - își găsește o formă de veselie amară, folosind folclorul și mitologia ca pe un pansament, ca pe un leac băbesc, ce tratează junghiurile unui microrganism sărăcit, uman doar la carapace, mai degrabă un homonculus lăsat să se descurce singur în pustiu. Nu că ar fi fost din naștere niște indivizi neciopliți, dar cine să-i învețe, ce exemple să urmeze, ce istorie să învie, ce educație să-și asigure, când școala, ca instituție, nu exista în anii '30 pe acele meleaguri?... Iar dacă se întâmpla să existe o minte capabilă să facă abstracție de ignoranță și să se hrănească din cărți, era... ei bine, o pierdere de vreme, o erezie, era de-gea-ba! Poate că de aici pornește și povestea lui Billy (Bogdan Cotleț)... ce era diferit, nu doar la trup, ci și la minte.
Născut cu deficiențe motrice, șchiop și cu o mână paralizată, Billy trăiește la 17 ani sub oblăduirea celor două mătuși, într-o stare similară cu a lui Gregor Samsa, în perioada sa de "gândac" - greoi și neputincios - dorindu-și să fie responsabil de "forma" lui, oricare ar fi ea. Eșantionul de societate tradițională ce ne este prezentat pe scenă îl clasifică drept inapt, special (nu în sensul bun), un fel de prostălău, mut și când doarme și când e treaz. Viața lui se rezumă la uitat după vaci și stat în casă, la vizite ale doctorului și pumni de medicamente. Măcar de-ar exista o portiță, un bilet ce dus-întors nu poate fi, spre o lume fără gratii, unde te poți face util, unde orice e posibil...
Strămoșul jurnalistului-tabloid de azi, Jonnypateenmike, un panglicar de primă mână, un Benjamin Franklin reinterpretat în ale aspectului, paratrăsnit de plentitudinea paragrafelor din ziar, aduce vești în sat, ca monedă de schimb pentru una-două alimente mai prețioase. Zbuș! O știre-bombă anunță că se va trage un film și că se ocupă americanii! Vestea se răspândește cât ai clipi! Ce-i drept, ar fi fost culmea să fie altfel, având în vedere cine o promova și cât de restrânsă era aria locului. De menționat că realitatea reflectă această poveste, deoarece cineastul american Robert Joseph Flaherty, părintele filmului documentar și al filmului etnografic, filmează în 1934 Omul din Aran și surprinde - în scop comercial, dorind să egaleze succesul producțiilor hollywoodiene de la acel moment - aspecte banale ale vieții cotidiene, peste care plusează cu un dram de romantism. Astfel, el creează personaje și situații excepționale, pe fundalul unei vieți dure, dar surprinsă dintr-un unghi aproape mistic, poetic și chiar suprarealist.
Falsificând un bilet din partea doctorului McSharry (Marius Drogeanu), care atestă o sănătate precară și o condiție de om pe ducă, Billy îl păcălește pe barcagiul Babbybobby să-l ducă în America, unde se organizează preselecții pentru un film cu un personaj șchiop. Văduv și cu o empatie dezvoltată mecanic, Babbybobby acceptă oarecum obligat, simțind că ar face-o pe răposata sa soție mândră prin gestul de a-l ajuta pe Billy să-și îndeplinească visul, chiar dacă știe că acest drum - simbol al unei aspirații spre libertate și recunoaștere - nu e altceva decât o iluzie, un văl al Mayei, ce ori ascunde ultima esență a lucrurilor, ori nimicul în forma lui cea mai brută. Ideea că oricine, indiferent de origine sau statut social, ar putea atinge succesul și prosperitatea prin muncă și oportunități egale, se dovedește doar o alienare cu tulpini maligne în orfelinatul superficialității virusului emigrării. Totuși, nu toată lumea trebuie să afle asta, căci deoarece Billy va aduce acele bombonele pentru Bartley McCormick (Ștefan Voicu), idealismul va câștiga.
Decorul, icoană a Vestului Sălbatic, creația scenografei Iuliana Vîslan, întregește atmosfera cu faima pe care America a dobândit-o odată cu izbucnirea Marii Foamete Irlandeze de la jumătatea secolului al XIX-lea, când 1,5 milioane de oameni au emigrat de nevoie, în căutarea unei vieți mai bune, în special în Statele Unite, pământ al promisiunilor și al noilor începuturi. Oaia, simbol al vulnerabilității, al dependenței de un îngrijitor blajin, tronează în mijlocul scenei ca un totem aproape sacru, o reflecție a fragilității umane, o reprezentare a existenței subjugate, captivă în propria-i naivitate. În contrast cu oaia din mijloc de scenă, dulapul o ține-n întuneric pe Fecioara Maria, obstrucționată astfel să-i mântuiască pe cei ce neagă principiile esențiale ale unei vieți corecte, precum respectul și responsabilitatea față de părinți, teme centrale în Dekalog 4, dacă paralela la serialul lui Kieślowski nu e prea mult. Poate că Mammy (Sandu Pop) și-a pierdut trăsăturile, la cei 90 de ani ai săi, și nu mai seamănă cu o femeie, poate că e alcoolică și duce un trai chinuit, dar asta nu-i oferă dreptul lui Jonnypateenmike să o împingă la o sinucidere grosolană, acoperind, astfel, un matricid plin de egoism, un act de neiertat. Piatra cu care se conversează mătușa Kate Osbourne (Emilia Popescu), folosită în tradițiile druidice, dacă ne raportăm la reminiscențele istorice, nu doar că este puntea dintre sacru și profan, precum Eliade încerca scânteietor să convingă în operele sale, ci este un manifest al neliniștii umane cotropitoare, ce urlă după semne și dezlegări. În mitologia celtică, piatra poate simboliza și trecerea de la o etapă a vieții la alta, un memento al renașterii sau un Billy ce ia viața în dinți.
Secretomanie... secretomanie... drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial și al ascensiunii nazismului în Germania... Jonnypateenmike deschide ziarul pentru noi știri și culege fix ce nu-i important, o pățanie gospodărească! Regimul Hitler și-a mascat încă de la început, din 1933, intențiile și strategiile politice. Adolf Hitler a fost numit cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933 (aflăm, deci, timpul când se petrece acțiunea în piesa lui McDonagh), iar prin retorica sa naționalistă le oferea germanilor speranța unui viitor mai strălucit, în care țara ar fi redevenit puternică și respectată pe plan internațional. Ce masacru a urmat apoi, știm prea bine...
Întors din America, după luni întregi de absență, Billy își reia rutina zilnică, ca o demonstrație de reconciliere cu propriul destin. Helen McCormick (Ilona Brezoianu), o femeie cam bădărancă, dar atrăgătoare, reprezintă pentru Billy un licăr de speranță, o fărâmă de lumină într-o viață ce pare să-l respingă la fiecare pas sau săritură... după caz. Deși comportamentul ei adesea imprevizibil și atitudinea prea directă nu o fac neapărat o prezență ușor de tolerat, pentru Billy ea rămâne o ancoră ce-l ține la suprafață într-o mare ce-l silește constant la înec.
Trecând printr-un proces de metamorfozare, povestea morții părinților lui Billy traversează granița tuturor prezumțiilor, în continuu crescendo, începând cu scenariul salvării ființei celei mai dragi prin sacrificiu personal și capitulând la răscrucea moralității. Ceea ce începea ca un act pur de iubire și dedicare se transformă, pe măsură ce adevărul iese la iveală, într-o disperare demonică, în care idealurile de sacrificiu se dizolvă în fața unei trădări implacabile, pe care nici cele mai înalte talazuri ale căinței nu o vor putea spăla. Speranțele se vând la negru, iar orizontul se șterge când marea aude ce fel de părinți își amanetează pruncul, fie el și diform, pentru niște mărunțiș. Om providențial, Jonnypateenmike restituie viața acestui prunc și înșfacă din mâinile bolnavilor părinții, suma de bani ce-i va servi pentru tratament micuțului Billy. Așa cum niciodată nu s-a arătat, bătrânul pseudo-jurnalist poartă cu sine o sensibilitate adânc împietrită sub masca indiferenței și a sarcasmului, ce în genere nu-i decât o grea dorință nerostită de apropiere. Fiecare gest al său și fiecare cuvânt aruncat cu dispreț, îl feresc de orice formă de vulnerabilizare, deși aceasta e, poate, singura modalitate de a viețui nobil.
‟Celor care cred că lumea asta cu iubire va scăpa / Celor care cred că Dragostea va mai schimba ceva" - epilogul lui Chirilă, deschide epilogul meu, ce dezvăluie și epilogul spectacolului. Un auspiciu sumbru corectează în condică timpul pe care îl mai are Billy pe pământ, ca o linie fragilă trasată în nisipul efemerității, acolo unde marea cheamă bolovanii la fund. "Blestemul fragilității" suferă mutații, transformându-se într-o molimă ce se răspândește prin comunitate, îmbolnăvindu-i pe toți, chiar și pe cei mai încrustați în neantul lor interior, cei care păreau imuni la fragilitate. Fragmentele de umanitate au plutit ca polenul, infestând-o până și pe Helen, care îl va accepta pe Billy așa cum este, privindu-i fragilitatea nu ca pe o povară, ci ca pe o parte dintr-un întreg. Autenticitatea acestuia nu mai pare un ghinion, căci nu doar că a răzbit, luându-și viața în dinți, ci a deschis și o ușă, o ușă prin care alții, fără să-și dea seama, vor trece, chiar dacă el nu va mai fi.