Așadar, să o luăm cu începutul.
Mai întâi de toate, un pic de context, pentru a înțelege mai bine de ce a fost spectacolul ăsta unul dintre cele mai importante apărute pe scena independentă a teatrului ieșean. În anul de grație 2013, anul apariției acestui spectacol, locurile destinate actorilor prin teatrele de stat erau blocate și ocupate, neexistând nicio șansă pentru un tânăr actor să fie angajat cu normă întreagă printr-un astfel de loc. Așa cum se întâmplă și astăzi, Facultățile de profil scoteau pe bandă rulantă actori de tot felul, care odată ajunși pe piața muncii descopereau uimiți că nu există nicio piață a muncii dedicată sectorului din care fac parte, ci doar o piață care este veșnic închisă, deși marfa stătea acolo neconsumată. Opțiunile actorilor erau limitate, așa cum sunt și astăzi, rezumându-se la ceva colaborări pe niște sume de nimic sau, eventual, pro bono, prin diferite spectacole care aveau nevoie de Ostașul Unu sau Servitorul Paișpe. Cu alte cuvinte, pentru a nu muri de foame, mulți actori trebuiau să se reprofileze pe alte meserii aproape imediat după absolvire sau să încerce să facă ceva pe cont propriu, sperând că, poate, ceva se va schimba, cineva îi va vedea și vor fi apreciați la adevărata valoare. Situația asta combinată și cu faptul că, la vremea respectivă, mai existau prin Iași diferite spații neconvenționale în care se putea reprezenta o piesă de teatru a făcut să răsară și spectacolul ăsta, Frilensăr, care era diferit de alte spectacole ce se jucau prin astfel de spații.
În esență, spectacolul spunea povestea unui tânăr, pe nume David Man, care după ce a fost înșelat de soția lui, Marcela, decide să înșele și el la rândul lui, ba chiar să se și filmeze în timp ce face asta. Acesta apelează la o profesionistă în domeniu, pe care o cheamă în apartamentul închiriat pentru a face fapta. Doar că tânărul nostru este întrerupt de mai multe ori de un bătrân administrator, Nea Gică, care își tot vâră nasul insistent, asta în timp ce descoperim că profesionista în domeniu, pe nume Miruna, este nimeni alta decât o fostă mare iubire din trecut. Situația comică rezultă din faptul că la discuțiile despre amor este prezent și Nea Gică, ascuns într-o cutie de carton, în timp ce David Man stă dezbrăcat prin cameră și încearcă să se justifice.
Și cam ăsta ar fi spectacolul. Numai că, ceea ce îl face special, abia acum urmează. Convenția teatrală se rupe pe neașteptate undeva pe la mijlocul spectacolului într-un mod șocant pentru spectatori, introducându-i într-o stare de frăsuială pentru că nu-și pot da seama dacă este pe bune sau nu. Astfel aflăm că acest spectacol este pus la cale de Lulu, un regizor, care îl interpreta pe nea Gică, dar și de actorii Vali și Bogdana, care îi interpretau pe David Man și Miruna. Practic, un fel de teatru în teatru, dar jucat pe bune și asumat astfel încât, la ruperea convenției, se auzea de prin sală murmur, căci minute în șir actrița de pe scenă stătea într-o stare catatonică plângându-se că nu poate să plângă.
Brusc, spectacolul ia o turnură neașteptată, în care vedem că acest Lulu, un regizor abuzator și destul de guraliv, o face albie de porci pe actrița de pe scenă pentru că nu-și poate duce rolul până la capăt. Iar aici începe cu adevărat manifestul trupei. Căci, până la spectacolul ăsta, nimeni nu avusese curajul să interpreteze frânturi din viața reală a actorilor tineri, despre modul în care sunt abuzați psihic și moral, despre cât de greu este să faci un spectacol pe cont propriu, dar și despre cât de ostil poate deveni locul de muncă al actorilor. Ba mai mult, spectacolul începe să vorbească și despre sărăcia unei trupe de teatru, obligată să facă din rahat brici, neavând bani de decoruri sau costume. Chiar și spațiul de joc este delimitat cu niște bandă pe jos, iar ușa de la intrare se deschide pantomimic, regizorul show-ului, Lulu, invocând faptul că s-a inspirat din Dogville, celebrul film cu Nicole Kidman, în care nu există decor. Condiția actorului este dezvăluită într-un mod autoironic, aducând în discuție toate prejudecățile cu care sunt priviți actorii.
Așa cum îi șade bine unui regizor crizat, care, apropo, există cu grămada și în viața reală, acesta pleacă din sala de spectacol și se duce să se crizeze prin altă parte, în acest caz, la budă, urlând ca la balamuc la actrița refugiată în altă budă. În momentul ăsta intervine o altă surpriză, un șoc efectiv pentru spectatori ce-i face să fie complet derutați dar și entuziasmați în același timp, o convenție care a făcut spectacolul să fie unic în istoria acestui gen de teatru. Dar până la dezvăluirea acestui procedeu, să mergem puțin la geneza acestui show.
Prin anii 2012-2013 exista în Iași o cafenea celebră pentru faptul că oferea actorilor ceva spațiu de desfășurare a unor spectacole, de cele mai multe ori comedii, într-un fel de convenție de tipul win-win situation. Actorii aveau unde juca ce le tăia lor capul, primeau ceva bani din bilete, iar cafeneaua respectivă rămânea cu încasările de pe cafele, bere sau chipsuri, care, de cele mai multe ori, erau mai mult decât suficiente, comparativ cu alte seri în care nu se aduna atâta popor prin local. Astfel, Cafeneaua Maideyi era unul dintre acele spații care susținea necontenit arta. Spectacolul Frilensăr a avut premiera în această cafenea, în 2013, propunând o abordare mai serioasă a comediei de bar, care putea pune publicul într-o situație de ceva educație culturală.
Mastermind-ul acestui spectacol, Daniel Chirilă, a venit cu o idee excelentă, prin care surpriza oferită spectatorilor să fie complet neașteptată. Spectacolul se rupe pentru a doua oară în momentul în care unul dintre barmanii cafenelei începe să intre în conversație cu actorul Vali, interpretul lui David Man, după ce a rămas singur pe scenă. Barmanul ăsta, care vorbește moldovenește, este unul cât se poate de autentic, având în vedere că, încă de la începutul intrării pe ușă a primului spectator, servește la mese, deschide sticle, aduce nota de plata sau schimbă scrumierele. Numai că, ce să vezi, de fapt, este și el parte din spectacol. Radu Homiceanu interpretează minunat acest personaj, pe care lumea îl percepe doar ca pe un barman care s-a băgat și el în seamă. Ca surpriza să fie completă, Radu Homiceanu nu apare pe niciun afiș, pe niciun material de promovare, în niciun teaser sau trailer. Prin oraș nu știa nimeni că el ar juca în spectacolul ăsta, întărind și mai tare râsetele audienței. Dialogul pe care îl propune barmanul cu acest actor uitat pe scenă este unul cât se poate de opresiv, de tip bullying, cu tot felul de întrebări incomode pentru orice actor care doar ce a absolvit și se zbate în mocirla concurenței incredibil de mare din acest domeniu.
Așadar, manifestul era complet. O trupă de teatru care se chinuie să supraviețuiască într-o lume în care regizorii, directorii, actorii între ei, chiar și publicul este în rol de abuzator și nimeni nu înțelege prin ce trec acești tineri care vor doar să-și manifeste pasiunea într-un mod sau altul. Bineînțeles, acțiunea show-ului nu mai revine niciodată la timeline-ul principal, cel în care David Man a invitat-o pe Miruna să o facă pe amanta, ci se termină cu un moment de virtuozitate al actorului Vali, care demonstrează că, oricât de batjocorit ar fi, reușește să-și ducă rolul la bun sfârșit, indiferent de părerea celorlalți.
O altă caracteristică a acestui concept, devenit ulterior mult mai important, denumit Frilensăr, a fost tipul de promovare agresivă pe care l-a efectuat. Fără fonduri, trupa a reușit să promoveze spectacolul ăsta mai bine decât multe alte teatre de stat. Poate și datorită faptului că rețelele sociale, pe vremea aia, nu erau așa de restrictive și nu îți trebuiau chiar așa mulți bani ca să ajungi la publicul tău țintă. Chiar și în convenția ruptă a spectacolului, regizorul Lulu exclamă că a făcut promovare cu teaser făcut de tatăl teaser-iștilor din Iași: Iustin Șurpănelu. Până la spectacolul ăsta, nici un alt show de teatru independent din Iași nu prezentase un teaser de asemenea anvergură, care fusese distribuit pe net cu viteza luminii. Promovarea efectuată excelent, de niște studenți ce doar ce absolviseră Arta Actorului, se vedea în reprezentarea spectacolului cu titlu de sold-out. Inclusiv seara premierei a trebuit să mai aibă o reprezentație, deoarece erau mult prea multe cereri pentru capacitatea sălii.
Echipa acestui spectacol, trebuie menționată, căci ea este nucleul în jurul căreia s-a dezvoltat mai departe, în București mai ales, trupa de teatru Frilensăr. Un atu important pe care l-au avut creatorii acestui spectacol a fost că trio-ul principal a fost format din tineri actori, colegi de clasă la Arta Actorului, ceea ce a produs o chimie importantă atunci când vrei să realizezi un spectacol de genul ăsta. Așadar, Daniel Chirilă este cel care a venit cu acest concept, interpretând cu mult spirit ludic atât personajul Nea Gică cât și, ulterior, regizorul Lulu. Claudia Chiraș a adus acestui show sensibilitatea feminină atât de necesară personajelor Miruna și actriței Bogdana. George Cocoș întregește acest trio prin disponibilitatea către mijloacele comice pe care le-a dezvoltat de-a lungul timpului. Lor li s-a alăturat Radu Homiceanu, interpretând abil un barman numit Cash, care a făcut deliciul publicului la fiecare reprezentație.
Sigur că lor, li s-au alăturat și alți oameni fără de care nu ar fi fost posibil să realizezi așa ceva la un nivel cât de cât acceptabil. Iustin Șurpănelu chiar era tatăl teaser-iștilor din Iași și chiar el este cel care făcut teaser-ul și afișul acestui spectacol. În teaser-ul ăsta apar și alți actori care au ajutat trupa Frilensăr în acel moment, cum ar fi Alex Iurașcu, Alexandra Acalfoae sau regretatul Toma Moraru. De asemenea, ajutorul lui Alice Moisă, pe atunci studentă la Regie, este inestimabil, cât și aportul pe care l-au avut verișorii lui Radu Homiceanu în strângerea decorului după fiecare reprezentație, dar și amabilitatea lui Horia Veriveș, actor al Teatrului Național din Iași, care furniza necontenit sute de ziare pentru ca spectacolul să aibă tot timpul un decor excelent.
Și că tot vorbim de decor, aș vrea să menționez că spectacolul ăsta a fost produs sub o regie colectivă, în care toată lumea a contribuit cu ce a putut, astfel încât să existe totuși o coerență în propunerea abordată. Chiar și acest decor era unul special pentru un spectacol de teatru în regim independent, căci de obicei acest tip de show-uri folosesc o masă, două scaune și cam atât.
Acestea fiind zise, Frilensăr ar trebui să facă parte dintr-o categorie selectă de spectacole care au mai schimbat percepția asupra modului în care publicul se raportează la actori și act artistic. Din păcate, nu vă pot recomanda să mergeți să-l mai vedeți, căci a avut aceeași soartă a spectacolelor care, până la urmă, după ce sunt consumate, mor treptat și rămân doar în amintirea colectivă.
* Cronică scrisă de către George Cocoș în cadrul proiectului Supradoza de Teatru în colaborare cu Frilensăr.
Frilensăr
Text: Enoch Darli
Regie & Scenografie: Colectivă
Anul premierei: 2013, Iași.
Cu: Claudia Chiraș, Daniel Chirilă, George Cocoș, Radu Homiceanu. Producător: Trupa Frilensăr.