Mahalale aglomerate, care se extind pe marginea orașului, sunt intercalate cu turnuri strălucitoare. Bombay nu este o entitate singulară, ci un oraș cu două fețe: una opulentă și oportunistă, cealaltă cu privare și sfidare. Narațiunea nu stă doar în imagini, ci și în cacofonia unui oraș plin de tensiuni. Sunetele demolărilor, strigătele de rezistență, zumzetul neîncetat și șoaptele locuitorilor din mahalale formează un tapet auditiv care ancorează publicul în haosul acestui spațiu contestat. Folosirea rară a muzicii amplifică sunetele și te ancorează brutal în realitatea prezentului din film.
Contrastul documentarului: promisiunile goale ale liderilor politici de reabilitare a clădirilor dărăpănate și realitatea agresivă a evacuărilor forțate. Asta este realizat prin interviuri cu oficiali guvernamentali, cetățeni bogați și locuitorii de rând. Cu toate acestea, angajamentul filmului față de cauza celor săraci ajunge uneori la limitele didacticismului. Narațiunea poate părea unilaterală, lăsând prea puțin loc pentru o descoperire individuală nuanțată a perspectivelor. Oficialii guvernamentali și elitele, ale căror decizii dictează viața celor săraci, sunt prezentați ca niște antagoniști distanțați. Vocile lor, deși incluse, sunt lipsite de o complexitate care ar fi adăugat adâncire filmului. În mod similar, structura episodică, eficientă în evidențierea vieții din mahalale, poate părea fragmentată. Tranzițiile abrupte între poveștile personale, analiza politică și filmările observaționale întrerup firul narativ.
Imagini cu case dărâmate, povești de trădare și scene de luptă continuă reflectă natura ciclică a opresiunii pe care documentarul încearcă să o evidențieze. Totuși, repetitivitatea asta riscă să ducă la desensibilizarea spectatorului. Emoția se diluează pentru că nu mai ajungi să rezonezi.
Bombay: Our City este un documentar cu două fețe. Acest "our" arată cât de departe suntem unii de alții, noi, spectatorii, de ei, locuitorii periferiei, și cât de ușor acceptăm anumite lucruri ca fiind corecte. Acest oraș nu este "al nostru" și nu aparține nimănui în mod special. Este o entitate de sine stătătoare, care aparține tuturor celor care trăiesc acolo. Și nu poți măsura apartenența după statut.
(Cronică din seria Ce se vede la masterul de Film Studies în Antwerp prin ochii unui student de licență)