Imaginați-vă așadar, entuziasmul meu când a fost lansat trailerul pentru Maria, filmul biografic despre ultimele zile ale divei secolului XX, Maria Callas, cu Angelina în rolul principal. Cred că am văzut de cel puțin zece ori trailerul, am citit despre film, despre lunile de pregătire muzicală prin care a trecut doamna Jolie, despre cum era înlemnită de frică la prima dublă în care trebuia să cânte, dar cum a descoperit treptat că are ceva talent și în zona de operă, despre studiile de personaj făcute (bine, asta și dintr-un interes profesional, pentru că mi se pare foarte tare să văd metodele altora de a-și apropia personaje - cine știe de unde pot fura ceva?) și despre cum copiii i-au fost aproape și un real sprijin pe platouri.
În penultima zi din anul 2024, am ajuns și să văd filmul într-o sală aproape goală de acasă - pentru că, aparent, la Satu Mare interesul pentru cinematograf e relativ scăzut, deși îmi amintesc că toată copilăria plângeau oameni în stânga și-n dreapta mea că nu mai există cinema Victoria (înțeleg de la a mea mamă că au mai fost vreo două: Luceafărul și Popular, dar despre astea n-am auzit mare lucru, s-au închis cu muuult înainte să apar eu. Vă las pe voi să ghiciți ce s-a făcut în loc.). Ei, și tot cu a mea mamă ne-am dus la film; eu v-am spus mai sus de ce, ea pentru că e fană Maria Callas și îi place tare mult să meargă la cinema.
N-am respirat și aproape că n-am vorbit deloc tot filmul - cu excepția întrebării pe care i-am adresat-o despre Aristotle Onassis (despre care nu știam mai nimic că nu-s prea bună la istorie cvasi mondenă): dacă a fost sau n-a fost (și) soțul lui Jackie. A fost.
Revenind la Maria, că doar despre ea vorbim aici... nici nu știu ce să spun. Cred cu tărie că există filme, spectacole, melodii și picturi despre care pur și simplu n-ai ce să zici mare lucru. Pentru că uneori cuvintele sunt mici și insuficiente și pare că ar dilua mai mult decât să onoreze.
Angelina face un rol de zile mari - printre puținele (poate alături de By the Sea, Gia sau Girl, interrupted - deși astea-s în cu totul altă estetică, dar bune toate) cu asemenea substanță, greutate, gingășie și frumusețe (nu, nu aia pe care o vedem toți) - "a career defining interpretation" cum s-a mai scris. Se plimbă pe străzile Parisului și prin sufletele noastre cu o grație demnă de Diva assoluta. E enormă: duce o durere mistuitoare la rang de artă conturând o creatură delicată.
Pablo Larrain (Spencer, Jackie) are un talent în a scoate cele mai surprinzătoare performanțe actoricești din actrițele lui. Prioritizează aspecte de care alții tind să uite: melodrama, umorul amar, divinul și divinitatea, cultura, femeia, unitatea stilistică și un strop de nebunie. Prin Maria aduce un omagiu nu doar puterii artei, ci și artistului îndrăgostit până dincolo de limite, până acolo unde-și sacrifică sinele în numele artei sale. Ultimele zile ale Mariei Callas sunt poate cea mai frumoasă paralelă pe care a găsit-o pentru disperarea ilogică de a crea.
Scenografia, costumele, distribuția, cromatica, muzica, ah! MUZICA, toate contribuie la crearea unei experiențe totale care te ține lipit de scaun și, dacă ai norocul să vii din lumea artistică, nu neapărat a muzicii de operă, face loc pentru niște revelații încântătoare.
Încântător a fost și filmul, încântătoare Angelina, și mai e încântător să realizezi pe măsură ce vizionezi că îți dorești și tu să ajungi acolo. Să faci asta (orice artă ar însemna asta), să o faci atât de mult și pasional încât să devină singurul motiv pentru care merită să trăiești.
"I beg you to find reason", îi spune doctorul Mariei care refuză să renunțe la a-și căuta vocea. "My life is opera. There is no reason in opera", răspunde ea. Vreau să cred că there is no reason în art whatsoever - și asta o face atât de specială.
Să mergeți la film! Nu știu cât va sta în cinematografe și, cu toate că nu-i 3D 4DMAX IMAX și alte X-uri, merită văzut pe ecran mare.
Merită văzut oricum, deci să-l vedeți!