Aș fi vrut ca acest film să fie mai parcimonios cu faptele pe care mi le arată. Aș fi vrut să pot compune eu o parte din poveste prin conexiunile pe care le fac între istoricul personajelor și ce le împinge să gândească în felul în care o fac. Aș fi vrut, dacă tot e poveste tipic americană, și personajele sunt exact așa cum ți le-ai imagina, filmul să nu se dea că îi stă bine cu estetică, ritm, monstruozitate și misteriozitate de The Menu (regia Mark Mylod).
Totul e construit la suprafață, doar atât (de mult) cât povestea să stea în picioare. Justin (Nicholas Hoult) a fost chemat ca jurat pentru un caz de omor. Scenariul încearcă să facă mici conexiuni, dar ele sunt prea slabe: soția lui Justin, Allison (Zoey Deutch), urmează să nască fix în data în care s-a întâmplat totul cu un an în urmă. Ce vrea să fie asta? Vrea să ne facă să credem că cineva necunoscut a murit și, un an mai târziu, cel mai prețios lucru pentru tine se naște. Și mai departe? Astfel de întrebări, astfel de "și... mai departe" umbresc tot filmul. Asta pentru că filmul are personajele construite doar de fațadă, fără motivații care să justifice ce se întâmplă. Toți sunt acolo să-și spună replicile încât povestea doar să meargă mai departe, într-o disperare a personajului principal de a lua o decizie de care să se țină. Dar nu poate, parcă necunoscându-și propria memorie, propriul caracter. Parcă nu e compus din nimic: personalitate, caracter, culoare în obraji. Nimic nu-l mișcă.
Deși Justin încearcă să se sustragă din juriu, pe motiv că trebuie să fie acasă, să-și ajute soția în caz de nevoie, judecătorul și avocații consideră că este, de fapt, alegerea perfectă de jurat, tocmai pentru că nu vrea să fie acolo. În consecință, e ales ca al doilea jurat. Procesul începe. Faptele, explicațiile, plauzibilitatea și realitatea întâmplărilor nu par deloc ieșite din comun. Procuratura are toate faptele aliniate, iar apărarea caută mici fisuri încât să atragă juriul de partea sa. Și totuși nu se simte că acest comun poate fi familiar, că-ți poți imagina că ceea ce vezi e real. Starea pe care ți-o dă este una de reality show. Comun, într-un stil de masă.
Cei 12 membri ai juriului se retrag în camera în care urmează să delibereze. Încep prin a fi convinși că totul e clar și că decizia nu mai trebuie discutată. Toată lumea e de acord, cu un aer de noi știm toți adevărul. Deci, s-a luat "decizia", juriul bazându-se pe premisa că busola morală este calibrată în mod egal. Însă Justin simte că s-a luat prea ușor această decizie. Ai crede că busola lui e cel mai bine ajustată. Sau poate el este cel mai debusolat. Dar nu putem fi siguri de asta pentru că personajele sunt de carton. Așa începe o perindare prin frustrări personale, dorința de a lua decizia finală și de a merge acasă la familie, schimbări de oameni în juriu și încălcări de regulament. E un film despre un caz de omor în stilul "primul suspect e tot timpul soțul / iubitul", dar "niciodată povestea nu e perfectă".
Deși filmul tinde a fi o poveste despre Justin, timpul ajunge să se împartă între povestea acestuia și povestea cazului în sine. Deși ar trebui să vedem parcursul frustrat și frustrant al lui Justin, cum el n-ar vrea ca cel judecat să sufere o nedreptate, dar nici nu face alegerea etică pentru că asta i-ar dăuna lui, povestea rămâne dulce. Deși Juror #2 trebuia să-și ducă singur pledoaria despre alegere morală, ce rămâne din film e exact atât de mult cât pui tu.