Filmul scris și regizat de Robert Eggers epatează încă de la primele cadre printr-o eleganță stilistică ieșită din comun. Nu doar la nivelul compozițiilor (tablouri în toată regula), ci și al cromaticii (deseori în tușe monocrome și constant desaturate), al texturilor și, mai ales, al unei foarte abile combinări a acestor elemente. Indiferent de ce se petrece la nivelul scenariului, privirea și simțul tactil (uneori, și auzul) rămân satisfăcute.
Însă am găsit destul de indecis, în prima parte, registrul propus de narațiune: când lăsa impresia că dispune personajele și acțiunile într-un soi de vitrină, în spatele căreia pot fi privite și admirate, nefiind permisă vreo plonjare în mijlocul lor și nici o identificare de orice natură cu ele; când, mai ales în acea porțiune din Transilvania - pentru mine, cea mai clișeică și neincitantă a filmului - părea că virează spre un soi de realism magic, interesat să reconstituie mai precis unele detalii geografice și etnografice (în multe momente am avut chiar senzația că pastișează secvențe și atmosfere din filme românești recente, precum Aferim! și După dealuri, doar că expeditiv și, deci, lipsit de farmec). Iar această oscilare între un obiect foarte migălos articulat în plan estetic, de o complexitate plastică rară, și o narațiune care refuză plasarea într-o zonă modernistă - asociabilă cinemaului de artă internațional -, dar nu reușește să construiască ceva coerent și cât de cât particular în cheia cinemaului popular (ba chiar cade în banalitate), la un moment dat încetează să mai susțină latura plastică, lăsând-o să pară goală și pretențioasă.
În a doua jumătate a filmului, odată ce Nosferatu ajunge în Germania (și, odată cu el, și ciuma care decimează populația acestor tărâmuri civilizate), se înmulțesc secvențele atroce si narațiunea îmbrățișează, în fine, tropi populari. Iar Eggers nu ezită să apese pedala reprezentării explicite a unor excreții de mai multe feluri - de la salivă, la sânge și alte tipuri de fluide vâscoase ce explodează din gâturi, sâni, stomacuri, ochi, sau guri. Mai ales Lily-Rose Depp, interpreta protagonistei Ellen, are prilejul în repetate rânduri de a-și arăta dexteritatea în datul peste cap a globilor oculari în timp ce din gură și din nas îi curg bale, capul și corpul i se rotesc precum fetei posedate din The Exorcist, iar glasul i se transformă în consecință; plus să împroaște tot felul de lichide, atât pe gură, cât și prin alte părți ale corpului. Și nu e nici pe departe singura - la un moment dat, pare că filmul se transformă într-o întrecere între personajele rămase în viață de a se dezintegra sau a exploda în moduri cât mai "gore" cu putință.
Or, tocmai această îndepărtare de caracterul ilustrativ și ornamental din prima parte e cea care insuflă până la urmă viață filmului, prin contrastul foarte mare dintre nivelul audio-vizual permanent rafinat, ce înrămează întreaga desfășurare de forțe într-un cadru îndepărtat emoțional, invitând la contemplare estetică, și succesiunea rapidă de acțiuni spectaculoase prin exacerbarea unor funcții asociate, în general, cu părți scârboase ale corpului (mai ales, din interiorul lui). Practic, în ultima sa oră, filmul creează premisele unei admirări a ceea ce, în mod uzual, suntem obișnuiți să asociem cu "urâtul", cu "dezgustătorul", mai ales că devine clar pe parcurs că narațiunea e doar un pretext pentru explorări estetice și că nu caută variațiuni noi față de sursele literare și de sutele de adaptări cinematografice ale acestora.
Nosferatu, al lui Eggers, e, până la urmă, o încercare de a ajusta granițele - cel mai evident, la nivel estetic - filmului de groază (sau horror), sinonim cu senzațiile tari și cu răsturnările de situație macabre. Folosește figuri de stil proprii genului, însă nu în sensurile uzuale, de stârnire senzorială și de creare a unor șocuri viscerale. Din această hibridizare a unor tipare specifice fie filmului popular (la nivel narativ), fie celui de artă (la nivel audio-vizual) cred că poate rezulta și o formă de confuzie în receptarea imediată a filmului - pe care am experimentat-o și eu în timpul vizionării. Iar până când cele două registre nu ajung, în a doua parte, la grade maxime de îngroșare și, astfel, la un soi de ciocnire evidentă a scopurilor lor, în aparență opuse, și nu se destabilizează unul pe celălalt până la armonizare, construcția lasă senzația de ceva nedesăvârșit.
Însă cred că i se pot ierta multe unui film atât de maniacal elaborat și cu o atât de mare seriozitate artistică, mai ales că include zeci de minute de cinema iconoclast. Și aș accentua termenul de "cinema", căci e clar realizat cu gândul în primul rând la o experiență colectivă, petrecută într-o sală cu ecran mare de proiecție și cu sunet bun - iar această obstinație de a crea un dispozitiv atent la stimuli subtili, devoalați gradual și depinzând de disponibilitatea și de aportul activ al spectatorilor în perceperea și în dispunerea lor, e unul dintre elementele principale care mă determină să admir demersul lui Eggers și al echipei sale. Și să-mi doresc să le revăd filmul cât de curând, dacă se poate în versiune IMAX - am senzația că va crește voluptatea experienței o dată cu fiecare nouă vizionare într-o sală de cinema.