Povestea este destul de simplă: o familie îmbogățită din administrarea justiției, înstrăinată în orașul mare unde trebuie să muncească, se regăsește în conacul de baștină care cuprinde nu doar multe amintiri, dar este și prilejul unor dezvăluiri și întâmplări amuzante dezlănțuite, dintre toate evenimentele posibile, de decesul servitoarei lor de o viață. Care, culmea tupeului, dorește să fie îngropată în cripta familiei!
Chestiunile de clasă socială, precum conflictul latent și disprețul implicit al celor bogați față de servitori, dar și auto-amăgirea celor dintâi cu privire propriile posibilități, se amestecă cu disfuncțiile familiale și discriminarea sexuală. Ni se prezintă pater familias (Gonzalo de Castro), un bărbat care domină prin nimic altceva decât prin faptul că este un avocat isteț, conectat la puternicii lumii acesteia, care alungă, din motive adânc ascunse în rufele murdare ale familiei, o femeie dedicată încă propriei soții. Între cei trei frați, toți trei dedicați în continuare împărțirii justiției pe bani frumoși, precum tatăl lor, diferențierile sunt minore. Sora mare (Inma Cuesta) este imaginea femeii ambițioase și singure, care dedică totul carierei, pierzând, bineînțeles, șansa împlinirii familiale și sexuale. Fratele mijlociu (Diego Martín) este un bărbat dominat fie de tatăl său, fie de soția sa, aflat, așadar, în căutarea propriei masculinități. Sora cea mai tânără (Sara Sálamo) este o pipiță cu pretenții care urmează studii de drept de nu mai puțin de 12 ani, care și ea trebuie să își găsească drumul între întreținători cu influență și propria sa carieră ce are dificultăți în a fi lansată. Cumva parte din familie mai este și fiul menajerei (Alfonso Bassave), despre care însă nu știm prea multe decât că a fost trimis la studii înalte pentru a-și deschide într-un final un restaurant de succes. La toți aceștia se adaugă și două personaje feminine din background, care, deloc surprinzător, sunt cele care trag cele mai multe sfori: fosta soție (Isabel Ordaz, cu un rol minor, dar nuanțat), înviată cumva din propria cenușă, și fosta menajeră (Luisa Gavasa), un personaj central, încă viu în ciuda faptului că toți s-au adunat la înmormântarea sa.
Întinsă între mai multe personaje și sub-ploturi decât ar fi avut nevoie pentru a crea un conflict convingător, El favor / Just One Small Favor / Favoarea nu reușește să ne atragă să ne cufundăm în partea sa de dramă. Nu putem să ne identificăm cu protagoniștii nu doar pentru că sunt dintr-o altă clasă socială, dar în primul rând pentru că, deși sunt relativ bine creionați, dezvoltarea niciunuia dintre ei nu este dusă la bun sfârșit.
Desfășurându-se într-o familie bogată, mizanscena poate desfășura costume elegante, foarte bine croite pe corp, interioare bine mobilate și luminate, mașini scumpe (cu plasarea obligatorie de mărci premium), exterioare bine îngrijite. Totul arată ca în visele clasei mijlocii despre cum arată și trăiesc din cei din clasa superioară. Chiar dacă uneori sunt detalii la limita kitsch-ului (evidentă în statuia cățelușului Bruno, omorât în urmă cu mult timp în condiții misterioase), în general filmul dă senzația unei eleganțe confortabile, asortată atent, chiar dacă rigid, funcțională, dar neîncrezătoare în propriile puteri estetice.
Dacă însă vrem să vedem o comedie ușoară în care actorii și scenografia sunt frumoase și îngrijite, în care conflictele familiale nu sunt niciodată traumatizante și în care toată lumea reușește în final să ajungă mai bine decât la începutul poveștii, atunci El favor / Just One Small Favor / Favoarea reprezintă o alegere acceptabilă. Optimismul astfel infuzat poate să fie de ajutor pentru ameliorarea stării de spirit într-o seară întunecată de iarnă și rămânem chiar cu un îndemn moral în care valorile familiei sunt reiterate, dar care oferă prea puțin conținut dramaturgic și estetic pentru a ține până în primăvară sau dincolo de aceasta.