***
În 2019, tânărul regizor rus Nikita Betehtin (născut în 1988) a montat cu Trupa Mihai Raicu a Teatrului de Nord Satu Mare textul ultra-contemporan Prințesa de cartier, publicat de bielorusul Andrei Ivanov în 2017 și tradus în românește de Raluca Rădulescu. Spectacolul a apărut în siajul unui atelierul coordonat de regizorul rus Oleg Loevski în 2018 la Teatrul de Nord, la care au participat, pe lângă actorii trupei locale, Betehtin, Dumitru Acriș și un alt regizor rus, Nikolai Ruski. În 2023, Betehtin, între timp silit să părăsească Rusia putinistă datorită convingerilor sale anti-război, a revenit la Satu Mare și a lucrat cu trupa de limbă română locală celebrissimul Livada de vișini. Tot pe un text tradus de Raluca Rădulescu. Tradus și adaptat pentru versiunea scenică imaginată de Betehtin (asistență dramaturgie: Codruța Cadar).
***
Cel de pe urmă monolog al lui Firs e rostit de la bun început. Corneliu Jipa (actor al Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște) a revenit, cu ocazia premierei din mai 2024 a Livezii de vișini, pe scena sătmăreană la 28 de ani distanță de precedentul rol (Astrov într-o montare cu Unchiul Vania a lui Goange Marinescu). Firs-ului său îi revine începutul Livezii lui Betehtin, în timp ce lui personal, cu vagi ecouri din Cântecul lebedei tot de Cehov, îi aparține finalul. Finalul de după plecarea Ranevskaiei (Alina Negrău) și a tuturor celorlalți, de după demontarea (parțială și lentă) a decorului (Aleksandr Mokhov & Maria Lukka = MO-LU), de după dezvăluirea adâncimii marii scene a Teatrului de Nord. Atunci, la final, Jipa leapădă hainele (MO-LU) lui Firs, revine în civilie și ne spune câte ceva despre el, cel în blugi, cu pleata & barbă de Ilie Stepan.
Se prea poate ca Livada lui Betehtin să fie un exercițiu de memorie al lui Firs. Tot ce vedem și auzim (universul sonor e o mică-mare bijuterie!) să fie smuls din amintirile unui om care a trăit mult, foarte mult și a cărui viață & lume se apropie de final. Spre actul 4, atunci când, la Cehov, Firs e internat, vocile actorilor, mediate de lavaliere, sunt amplu distorsionate (sunet: Gabriel Feleg), ca și cum ecoul lor se aude din cutele unui memorii pe cale de pierzanie. Distorsul vocal e anunțat și complementat de frazarea din ce în ce mai stranie, mai nefirească, mai AI-istică a Alinei Negrău, ce marchează astfel traseul îmbibat de pastile al unei Ranevskaia ce nu găsește altă cale pentru a survola grozăviile pe care le trăiește.
La polul opus, sub pălăriile elegante, purtate cu tupeul unui personaj de Sergio Leone, Lopahinul lui Andrei Stan își face apariția mereu mai sigur pe sine și pe situația din jur. După ce a încercat, în van, să-i convingă pe ceilalți să-și conștientizeze potențialul de uriași (două reflectoare, plasate la extremitățile avanscenei, transformă conturul fiecărui actor în umbre enorme proiectate pe bucățile de decor aflate adesea în penumbră - lumini: Ioan Iluță, Călin Mocan), Lopahin își construiește propria statuie brutalistă (că tot suntem în orașul teribilului Palat Administrativ de 97 de metri înălțime!) și se înscăunează domnitor peste cenușa imperiului descompus.
Căci asta e lumea pe care o imaginează Betehtin, cuplul scenografic MO-LU și video-designer-ul Mihail Zaikanov. Și asta e cheia jocului actorilor, pendulând adesea între absurd și grotesc, în cele mai multe dintre scene. Anticamera unui circ scăpătat (cumva, peisajul aproape vid în care se derulează petrecerea din Actul 3 amintește de acea sală de bal pleznind de frig, sărăcie și dezmembrare din De ce trag clopotele, Mitică?), supusă pe vecie unui iad sonor (un zgomot brutal-neliniștitor, ca de motor de tanc / avion / mașinărie malefică, e de auzit mai mereu, întrerupt doar de muzica repetitivă, cu iz folcloric, din amintitul Act 3 al petrecerii, pigmentat cu clasicele, deja, sunete de topor izbind lemnul vișinilor).
Iașa (Bianco Erdei) poartă la gât un uriaș fular în culorile Franței, poartă un kimono larg (ale cărui mișcări stârnesc, asemenea unui vânt, foile îngălbenite care acoperă aproape întreaga scenă), trage dintr-un portțigaret uriaș și face bule în paharele de "șampanie" ale lui Lopahin. Pișcik (Tibor Székely) se rostogolește ca o bilă uriașă prin propriul etern eșec scăldat în cele mai norocoase dintre ape. Charlotta Ivanovna (Carmen Frățilă) e un spectru care își rostește replicile, așa cum și-a trăit și viața: către nimeni. Gaev (Ciprian Vultur) e mereu elegant în vestimentație și pedant în exprimare, dicția îi e perfectă, nimicurile pe care le rostește au aer de evanghelie pentru trio-ul Ranevskaia - Ania (Raluca Mara) - Varia (Roxana Fânață). Ania însăși preia câte ceva din iscusința unchiului ei de a spune goliciuni pe care le învelește în aure somptuoase (ah, tik-tok-ul ei de viață!) atunci când recită, aproape dezumanizat, replicile prin care încearcă să-i dea speranța unei noi vieți, unei noi livezi mamei ei prăbușite. În negrul ei ce contrastează cu toate hainele din jur, Varia se revendică la rându-i din Beckett în scena când Lopahin iar n-o mai cere în căsătorie și când, necruțător, Betehtin se joacă iar cu vocile lor.
Ranevskaia își privește trecutul, livada, umbra mamei, cea a fiului pierdut (care vizitează, totuși, și scena, în finalurile primelor două acte, atunci puștiul Rareș Vălean e văzut și se joacă doar cu Firs) prin fereastra din stânga decorului (perspectiva spectatorului). De acolo vine mereu lumină. Pe peretele opus, proiecțiile imaginate de Mihail Zaikanov și realizate de Tudor Dreve sunt cel mai adesea neclare, ilizibile, semnalizând o privire incapabilă sa focalizeze asupra realului, refuzând să discearnă adevărul prezentului.
Ultimul sfert de ceas de dinaintea PS-ului care îi revine lui Jipa-Firs e crâncen. Pe peretele proiecțiilor, un cronometru măsoară, în sens descrescător, curgerea minutelor. Febrilitatea implacabilă a scurgerii secundelor oglindește eterna urgență din tonul lui Lopahin (Andrei Stan are un ceas de mână care îl plasează deja în alt timp față de ceilalți; de fapt, care îl plasează în timp) și contrastează cu mișcările lente, fără de ritm ori de sens, ale celorlalți. Varia și Trofimov al lui Andrei Gîjulete simt, la rându-le, graba vremurilor, dar dau senzația că sunt incapabili să intre, totuși, pe frecvența epocii. În locul vișinilor care cad, personajele văd bucățile de secunde care trec. Timpul lor se scurge la umbra marelui tic-tac tic-tac tic-tac. Când sfertul a expirat, luminile se sting și linia EKG-ului face acel zgomot strident și plat care confirmă sfârșitul. Nu mai e vremea clopotelor, deși poate că ei, cei de dinaintea timpului, le aud.
(Foto: Frol Podlesnyi)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 15 ianuarie 2025 @ Sala Mare a Teatrului de Nord Satu Mare)