Ne aflăm într-o mică localitate cu oameni harnici, deschiși, săritori. O adevărată comunitate, unde toate întâmplările cotidiene se desfășoară "la vedere". Participarea este parcă virtutea de căpătâi a oamenilor. Sărbători, evenimente, ocazii... totul înglobează participarea cetățenilor. Nimic nu pare a putea clinti această atmosferă de măruntă, dar solidă normalitate. Este, dacă vreți, atmosfera citadină calmă, relaxată, parcă ușor plicticoasă în care debutează Rinocerii lui Ionesco. Berenger-ul danez (așa cum a fost construit de autorii filmului originar, Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm, apoi a adaptării scenice asumată de David Farr) este învățătorul școlii, simpatizat și chiar adorat deopotrivă de elevi și părinți. Putem zice chiar o mica vedetă a comunității. Jovialitatea participativă (se pregătește sărbătorirea Zilei Recoltei) pune în umbra anumite disfuncționalități inter-personale... nimicuri, în fond, detectabile oriunde și oricând în orice comunitate. În acest climat relaxat, agreabil, explodează o turnătorie scandaloasă: cum că, idolul copiilor și prietenul adulților, Învățătorul Lucas ar fi abuzat sexual o fetiță de 7-8 ani, din cele pe care le păstorește sub aspect școlar.
De aici încolo, tăvălugul o ia razna, alterând totul în jur: chipuri, suflete, credibilitate, prestigiu. Vigilentă, justă și moralizatoare, obștea ia foc (la figurat, desigur), alunecând - apoi prăbușindu-se - pe panta îndoielilor și a bănuielilor, pentru a evolua (sau, mă rog...) în planul moralității pe derdelușul indignării oripilate, violente, distructive. Precum focul într-o grămadă de paie, alți copii se asociază acuzațiilor, mințind cu o nemernicie deloc angelică. Pe această bază, omul este considerat de către toți adulții ca fiind vinovat (fără nici cea mai mică urmă de onestă chestionare și înțelegere), și degradat fără milă.
Cum e posibil așa ceva? Să fie, oare, suficiente, elucubrațiile unui copil - și el, grav afectat emoțional de pe urma lipsei de afecțiune parentale? Să producă, oare, mediul acela auster și riguros etic (cel puțin în aparențele ce se cer mereu salvate) o astfel de perturbare devastatoare? Textul radiografiază, cu o anumită meticulozitate, resorturile cauzale, la nivelul micro și macro-social. Printre rânduri și replici (uneori convenționale, alteori chiar ușor forțate din scriitura adaptării), spectatorii înzestrați cu acel discernământ, din ce în ce mai rar și mai diluat în vremurile noastre, pot înțelege (eventual!) un adevăr terifiant: acela că, indiferent de circumstanțe, de nivelul intelectual sau de condiția lor socială, oamenii sunt tot mai înclinați să creadă doar ceea ce le convine; ce intră (cu chiu cu vai) în orizontul lor de așteptate, în predispozițiile și pornirile lor personale. Este evident (și periculos, și groaznic și detestabil) că adevărul începe să nu mai facă doi bani, atunci când este martelat de obsesii și insanități personale, oricât de stupide și aberante ar fi acestea... chiar rupte cu desăvârșire de orice realitate. Prejudecăți? Puțin spus. Omenirea se reîntoarce, nici măcar încetul cu încetul, la acel spirit gregar, de turmă, ce-i exhibă certitudinile (oricât de prostești ar fi acestea), ura și - să nu ne jenăm să o spunem - primitivismul unui ego exaltat și cultivat în voie. În fața valului de obtuzitate, ură și violență, individul care nu se integrează turmei poate fi oricând pierdut. Nu contează că el are dreptatea de partea lui, dacă "sfântul colectiv" îl judecă în conformitate cu propriile limite, și îl sancționează după bunul și stupidul lui plac.
Spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu are meritul de a fi biruit un text greu de așezat pe o scenă, în care sechelele scenariului cinematografic nu se sprijină întotdeauna pe soluții echivalente. Greul, în acest sens, îi revine lui Andi Vasluianu (victima întregului proces acuzator distructiv), care găsește, mai ales în cea de-a doua parte, resursele emoționale prin care să fie convingător. În genere, acest gen de spectacol este dificil, întrucât personajele sunt mai puțin oameni și mai mult purtători de mesaj; de unde și schematismul sau tezismul inerente. La rândul lor, Ioana Anastasia Anton și Cătălin Babliuc conturează destul de credibil ipostazele unui cuplu ale cărui neînțelegeri adânci stâlcesc sufletul copilului.
Mirela Gorea, întruchipând directoarea grădiniței și prima care primește mărturisirea falsă a fetiței, conferă veridicitate și chiar un ușor farmec personajului, altfel cam văduvit de elemente dramaturgice constitutive.
În fine, grupul "prietenilor" (adică vocea poporului-gloată, cum ar veni) dobândește pregnanță prin manifestările brutale, stereotipe, chiar gregare și care definesc identitatea gloatei de așa-numiți cetățeni, pasămite plini de bune intenții și goi de orice substanță emoțională, morală, cerebrală.
Marele merit al spectacolului este că relevă forța manipulatorie a oricărui grup (inclusiv de copii!), zguduie, chiar șochează publicul, oferindu-i un fel de selfie convingător al etapei sale de involuție. Nu vii la Vânătoarea ca să te amuzi, ci ca să pricepi în ce hal a ajuns lumea, chipurile civilizată.
(foto: Andrei și Maria Gîndac)