Ce este adevărul? - Hello, Ceaușescu!

În celebrul de-acum Good Bye Lenin!, din 2003, o tovarășă din Est, foarte convinsă și atașată de socialism, se-mbolnăvește grav și intră-n comă cu puțină vreme înainte de căderea zidului. Cînd se trezește, la opt luni după căderea zidului, ca s-o protejeze, băiatul ei, Alex, care lucrează deja în industria cinematografică, împreună cu prietena lui, Lara, soră medicală de profesie, montează o întreagă scenografie comunistă în care implică foști colaboratori, subalterni, prieteni și-o fac să trăiască iluzia continuării vieții ei din comunism în proaspăt unificata Germanie.

În Hello, Ceaușescu!, Matei Lucaci-Grünberg răstoarnă povestea, referirile la film fiind mai mult decît explicite. Alex Schwartz, student la regie film, a crescut doar cu mama sa, Laura, părăsită de tatăl fugit în Germania cu o iubire mai nouă cînd Alex era mic. Laura e anticomunistă înverșunată, mare iubitoare de Michael Jackson, dar deloc disidentă. Și ea, și grupul ei de prieteni - filosofi universitari, artiști -, se defulează doar în ascuns, între ei. În noiembrie 1989, Alex află că mama lui are cancer la plămâni - și mai poate spera la doar câteva săptămâni de viață. Decide să-i ascundă diagnosticul și, împreună cu iubita lui, Lara, soră medicală la spitalul unde fusese internată mama lui, și cu vechii prieteni ai mamei, montează o piesă suprarealistă ca să-i dea mamei impresia că Ceaușescu a început reformele, în ton cu celelalte țări din deja fostul lagăr. Găselnițele lui Alex sînt atît de gogonate (orașul e plin de manifestații proreforme la care aderă Ceaușescu, brusc magazinele sînt pline, se găsește Fanta, o colegă a Laurei a fost invitată să țină un curs despre feminism, s-au deschis granițele și occidentalii dau năvală să se mute-n România, un prieten al lui Alex are o iubită americancă de-abia sosită din Mississippi, Elena Ceaușescu va apărea pe coperta unui număr din noul Playboy românesc și cireașa de pe tort: Elena și Nicolae Ceaușescu demisionează și se retrag pentru că de-acum și-au făcut datoria și țara e pe drumul reformelor bune etc.) încît e greu să crezi că Laura le crede. Dar dacă?


În final, măștile cad și aflăm că Laura știe că va muri, știe că e mințită, dar dacă Alex și-a pus în "joaca" asta tot sufletul, de ce să-l oprească? Aflăm și că tatăl lui Alex n-a fugit nicăieri, ci s-a sinucis, nemaiputînd suporta povara unui moment în care n-a avut înălțimea morală pe care și-o impusese. Trebuia să-i fi spus asta lui Alex? N-a fost mai bine ca Alex să viseze la viața bună a tatălui în Germania (casă cu piscină, neapărat!), să spere mereu că se vor reîntîlni, decît să poarte și trauma sinuciderii părintelui său? Unii dintre prietenii Laurei nu participă la înscenare - de frică, în general. Evident, Laurei i se spune că au dispărut din peisaj din diverse motive întemeiate. Era mai bine să moară cu gîndul că prieteni de-o viață în care a crezut au turnat sau au fost mici, bicisnici?


Ce e adevărul? Asta întreabă, de fapt, spectacolul acesta minunat. Cît din memoria noastră e contrafăcută? În ce măsură ceea ce credem că știm chiar despre noi și viețile noastre e ghidat de poveștile care ni s-au spus, de ceea ce am citit, văzut? E bine, e necesar să aflăm adevărul - al nostru, al altora despre noi, despre alții?


E un pariu foarte riscant cel asumat de Matei Lucaci-Grünberg prin ficționalizarea unor povești de familie ("istoric și personal" își definește chiar el spectacolul) și prin melanjul dintre istoria mică și istoria mare - un pariu cîștigat, mă grăbesc s-o spun. Riscant, pentru că o asemenea exorcizare poate lesne cădea în patetism, în evocare lăcrămoasă, ori, dimpotrivă, în vindicativ scrîșnit. Nimic din toate astea. Textul scris de Matei Lucaci-Grünberg curge lin - se simte, ca și în O noapte furtunoasă, spectacolul care povestește istoria cenzurii celebrei piese, o mînă sigură de scriitor. Alternanța dintre secvențele nostalgice, încărcate de umor tandru (e un cuvînt la care țin) și fragmentele de "dezvrăjire", mergînd și spre eseu, e perfect dozată. Nu ai niciodată senzația că ți se bagă pumnul în gură, că ești îndoctrinat. "Să ne despărțim de trecut rîzînd" e un slogan care aici capătă sens și trup, dar rîsul nu e nici sardonic, nici buf, nici vulgar, nici rău: e acel rîs aproape candid care eliberează.


"Nostalgia e produsul nemulțumirii și al furiei. E o sedimentare a nemulțumirilor undeva între prezent și viitor. Cu cît e mai puternică nostalgia, cu atît sîntem mai aproape de violență", spune un personaj al lui Don DeLillo. Matei Lucaci-Grünberg dovedește cu acest spectacol că lucrurile nu trebuie să stea neapărat așa, că nostalgia poate avea și alte resorturi și nu trebuie să ducă inevitabil la violență.

Spectacolul cîștigă mult prin decorul Iulianei Vâlsan, în mare formă. Scena e plină cu toate semnele epocii, scoase parcă dintr-un magazin de antichități: televizorul color cu peștele din sticlă deasupra, pe mileu, radioul vechi, uriaș, cu butoane crem, cartușul de Kent, clasicele corpuri de bibliotecă cu dulap la nivelul de jos (strămoașele lui Billy de la Ikea); pe pereții sălii, ziare din epocă înrămate, o fotografie-tablou a Tovarășului; în fundal, un fel de dioramă cu toate simbolurile perioadei. Adăugați ilustrația muzicală (Răzvan Krem Alexe) care amestecă popul lui Michael Jackson cu coruri și muzică ușoară din epocă și aveți tabloul complet (nu doar al spectacolului, ci, într-un fel, tabloul complet al vieții noastre de-atunci). În paranteză fie spus, aș fi foarte interesat să aflu cum receptează tinerii de azi acest spectacol, cei care n-au aflat despre socialismul trăit de părinții și bunicii lor decît din cărți (oare?) sau din povești, ce le spune lor.



Rolul lui Alex îi vine mănușă lui Carol Ionescu care reușește o combinație neverosimilă de candoare, lumină, gingășie și decizie virilă. Nu cade niciodată în jucăuș, dar nici în patos, rămâne la fel de "mic și în adevăr" și cînd evocă din off viața dinainte, și cînd este Alex cel dinainte. Clișeul ar spune că stilul de joc al lui Carol Ionescu e "atașant" - chiar este^[i]. Laura Deliei Nartea e o femeie chinuită ale cărei efuziuni (pare excesivă în tot ce întreprinde, în felul de a fi) sînt motivate a posteriori de dezvăluirile despre sfîrșitul soțului - personajul e construit cu finețe și atenție la detaliu, jocul actriței nu lasă să se vadă că a înțeles farsa montată de copil. Toți ceilalți actori joacă, fiecare, mai multe roluri, intrînd și ieșind dezinvolt dintr-unul în altul, schimbînd atitudini și costume (și asta e o reușită, mai ales că spectacolul se joacă în micuța sală Studio, fără cabine și arlechini). Cătălina Mihai e întîi o fîșneață doctorandă în filosofie, cu cuvintele mereu la ea, evident combinată cu profesorul ei, apoi o Lara nostimă, copleșită de o tristețe abil mascată, capabilă să transforme un tic nervos nu tocmai plăcut într-o caracteristică drăgălașă. Eduard Buhac face doar compoziție (prietenul artist ajuns turnător, apoi prietenul cu visuri americane care intră în tot soiul de roluri scrise de Alex întru păcălirea fericită a Laurei). Răzvan Krem Alexe e Vali, unul dintre prietenii Laurei, cel în stare să facă rost de orice, de la casete cu Michael Jackson la delicatese, e și fals crainic TV în emisiuni montate de Alex ca să-i dea mamei iluzia că presa se schimbă, e și milițian (cu toate caracteristicile posibile) - autentic și în rolul lui Vali, și în bufonerii. Ana Maria Turcu e soția serioasă, gravă, cam lipsită de umor a lui Vali, e și "tovarășa artistă" Margareta Pîslaru (sort of), e iubita americancă, e elevă a Laurei venită special să-i spună că pleacă în Italia, acum, că s-au deschis granițele - excelent jucată teroarea cu care intră în joc fata speriată de ce se poate întîmpla dacă se află și ușurința cu care se lasă convinsă de Alex cu un cartuș de Kent. Alexandru Conovaru e filosoful Adi, prieten al Laurei, inteligent, sportiv, narcisic, dar sincer în prietenie; e tatăl visat de Alex - ambele roluri jucate realist; e, apoi, un polițist, un vecin de pe scara blocului, e Lenin din coșmarurile Laurei - iar aici compoziția e impecabilă. Foarte bună Mihaela Măcelaru în Magda, soția lui Adi, filosoafă, așa cred că se spune acum, feministă (savuroasă scena de început a spectacolului, în care grupul de prieteni se adună pentru revelion și vedem clar desenate relațiile dintre ei și animozitățile ținute sub obroc: exemplu perfect e felul în care Magda îi aruncă replici scurte lui Adi); dar e și o foarte dură tovarășă securistă, e medicul tranșant care-o tratează pe Laura și-i dă sentința. O echipă de actori care funcționează ca unsă și dă impresia de trupă sudată. Atît cît se poate vedea din sală, aș spune și că toți joacă cu plăcere.


Pentru mine, felul acesta discret de a aduce în scenă istoria mică, cea personală, prin ficționalizare, subsumînd-o fără ostentație istoriei mari, este cel potrivit, și nu cel direct în care actorii vorbesc nud despre experiențele lor de viață. Pentru spectator, n-ar trebui să fie importantă sursa de inspirație, la limită, el, spectatorul, nici nu trebuie să știe dacă ce vede se bazează pe o poveste reală în unele părți ale ei. Ar trebui să conteze doar adevărul scenic, viabilitatea narativă, estetică a poveștii care se naște în fața sa. Cred că teatrul are nevoie nu doar de autenticitate - concept discutabil, complicat și, de fapt, contradictoriu în acest context - ci, mai ales, de teatralizarea experienței personale, de dramatizare, de intervenția corectoare estetic a artistului. E ceea ce reușește cu asupra de măsură Matei Lucaci-Grünberg în acest spectacol.

(foto: Anastasia Atanasoska)