Jurnal de România reprezintă inițiativa regizoarei Carmen Lidia Vidu de a consemna aspecte ale istoriei pluriperspectivale și multiculturale ale României. Primul jurnal a debutat la Sfântu Gheorghe și a ajuns ulterior la Constanța, Timișoara și București. Acest proiect estompează limitele dintre dramaturgie și memorialistică, afirmând care este rolul teatrului în raport cu comunitatea.
Într-o călătorie ghidată din Pantelimon până în Rahova, din Brăila la Ținutul Secuiesc și Timișoara, spectacolul oferă o platformă unor voci care deși vibrează de emoție, sunt pline de curaj: Valentin Mihalache, Mara Căruțașu, Dragoș Stoica, Alina Crăiță, Voicu Aaniței, István Téglás și Mara Bugarin. Actorii își afirmă identitatea cu Asumare (cu A mare!), într-un discurs comun despre România lor, care arată ba ca un șantier cenușiu abandonat, ba ca un peisaj pitoresc montan. Pe fundalul albumelor cu poze din anii '80, 90 și început de 2000, publicul este martorul unui șir de destăinuiri dureroase și temerare despre cum e să crești într-un context sufocant al comunismului și post-comunismului, cum să-ți conservi spiritul revoluționar, cum să nu te lași definit de feminitate, masculinitate, sexualitate. Mărturiile artiștilor relevă un travaliu continuu asupra sinelui în încercarea de a fi mai buni, un răspuns la provocarea de a afirma care este rolul civic al actorului. Fiecare statement al actorilor este un pas înainte spre un spațiu teatral asumat și adaptat la conjunctura epocii, monologurile sunt un reproș dur la ceea ce nu merge bine în țara asta, în orașul ăsta, la nedreptățile care îi împiedică să se afirme și să crească. Totuși, acest jurnal este totodată un jurnal al iubirii, al recunoștinței și aprecierii țării care în ciuda lacunelor, este în continuare acasă.
Fără a revela prea mult din conținutul spectacolului, discursurile sunt de o încărcătură afectivă grandioasă, construind prin autoironie și autoanaliză portretele unor oameni care visează la schimbare. E nevoie de o doză exorbitantă de curaj pentru a mărturisi că străbunicii tăi au făcut parte din mișcarea legionară sau din Partidul Comunist, sau pentru a putea recunoaște că te-ai aflat în postura agresorului și abuzatorului, pentru a-ți afirma identitatea sexuală și a renunța la rușinea de a fi cine ești de fapt, pentru a conștientiza rasismul și misoginia învățată din structurile sociale în care ai crescut. Și e nevoie de curaj pentru a confrunta abuzurile din teatre și universitățile care formează viitorii artiști, pentru a sfida antieroii care păreau la un moment dat eroi. Trecutul consemnat e plin de rușine, decepții și vise spulberate, dar viitorul se conturează sub amprenta speranței. Exercițiul de cultivare a acceptării și compasiunii nu garantează eradicarea răului din oameni, dar e un demers esențial și extrem de însemnat.
Performance-ul este concomitent un statement artistic care anunță reinventarea Teatrului Masca, numit și teatru de cartier, dar care își reafirmă rolul și poziția în lumea teatrală. Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare invită la meditație și autoreflecție și lansează întrebări de natură existențială (sau existențialistă?). În ce măsură suntem în stare să ne iertăm pentru greșelile noastre? Sunt părinții noștri cei mai răi oameni din lume pentru că nu au fost mai vulnerabili și comunicativi cu noi? Care e statutul teatrului astăzi? Care e rolul artistului? Răspunsul este unul intrinsec, dar este mai ușor să îl găsești la Masca.