La doi ani de la montarea operei-rock Woyzeck pe scena Teatrului de Nord, Trupa Harag György, iată că regizorul Albu István recidivează cu un alt spectacol-concert, pe aceeași scenă, de data asta plecând de la piesa lui Shakespeare Richard al III-lea, alegând și un titlu sucit, întors pe dos, III. Richard. Pentru că întoarsă pe dos e toată lumea crimelor odioase din piesa shakespeariană, la care se adaugă, spre a spori busculada subiectului, muzica lui Jim Morrison. "Se adaugă" este un fel ingrat de a spune, întrucât muzica nu e complementară, ci devine trunchiul de rezistență al spectacolului-concert. Un mixaj sincretic îndrăzneț cum s-au mai făcut și se vor mai face, câtă vreme lectura textului permite extrapolări de această natură. Ce naiba? S-a ajuns ca numai sub această formă să-l mai citim pe Shakespeare? Exemplele tind să se înmulțească. Amintesc doar opera-rock Richard al III-lea din 2005 de pe scena Teatrului Național din Cluj, pusă pe scenă de Sorin Misirianțu și Tudor Runcanu. Producție intrată prea rapid într-un con de umbră al unei presupuse inadecvări. Curajul de a realiza așa ceva rămâne în picioare și creează prozeliți. Pe alte meridiane, probabil, procedura a ajuns un trend curent.
În trupa maghiară Harag György a teatrului sătmărean muzica joacă un rol important. Se simte, se vede, se cunoaște. Se poate vorbi de o formație în adevăratul sens al cuvântului, compusă din instrumentiști și cântăreți vocali seduși de îmbierile Euterpei. Să cunoaștem componența muzicienilor-actori prezenți în spectacol: Nagy Csongor Zsolt (solist vocal, bas), Budizsa Evelyn (voce, vioară), Erdei Máté (bas), Péter Attila Zsolt (chitară), Orbán Zsolt (percuție), Moldován Blanka (clape, voce), Rapper-Vencz Stella (clape, voce), Szabó János Szilárd (saxofon, percuție), Bodea Gál Tibor (trompetă). Cântăreți / instrumentiști foarte înzestrați, în stare să susțină un concert de asemenea proporții oriunde.
În fruntea distribuției, în rolul lui Richard, e Nagy Csongor Zsolt, o voce grandios impunătoare prin modulațiile ei sincrone cu ale "copilului rebel plin de har" Morrison, investit cu puterea melancolizării și a refugierii în paradisul intim al muzicii, pentru că, după cum el însuși spune, muzica e prietenul tău deosebit. Schița de portret pe care o face Nagy Csongor Zsolt lui Richard se încadrează firesc între tiparele cunoscute ale personajului. Șchiop, gârbov, gângav, cu mers clătinat, actorul devine strălucitor în piesele cântate, asamblate cu meșteșug în momentele decisive ale subiectului. Piesele muzicale interpretate, din repertoriul formației The Doors, pun în lumină sensibilitatea și trăirile vulcanice ale tiranului ce vrea să acceadă la tronul Angliei, îndepărtând, prin crime și uneltiri, orice obstacol. Treptat, tot mai accentuat, i se pune în evidență hidoșenia: E un criminal pe drum / Creierul lui se zbate ca o broască. (Riders on the Storm). Degradarea lui Richard se oglindește în versurile decadente ale lui Morrison.
Scenele sunt de un patetism feroce, pătrunzător. Decorul metalic închegat (ca în Woyzeck) se înalță impunător pe verticala scenei, pe trei nivele, astfel că secvențele au un aspect compozit, derulate uneori simultan pe paliere diferite. Scenografia astfel concepută în stil grandios aparține de Márton Erika; coregrafia și acrobațiile pe schelăria metalică aparțin de Szabó Franciska. Componente importante în realizarea complexității montării ce rezidă într-un limbaj agresiv, continuă mișcare de scenă, în regruparea actorilor pe diverse nivele și în această simultaneitate a întâmplărilor ce nu lasă loc de respiro.
Tensiunea dramatică e menținută mereu la cote înalte în bună împletire cu melodicitatea ce transgresează izbăvitor eposul. Oropsite de soartă să îndure nedreptățile și josniciile monstrului Richard, majoritatea personajelor piesei devin victime ale șireteniei și ale cruzimii lui fără margini, într-un soi de vertij amețitor, amplificat de ritmurile trepidante ale percuției și de chitară. În scurte și dure confruntări cu acesta apar Elisabeta (Rappert-Vencz Stella), George Duke of Clarence și Eduard, frații săi (dublu rol Diószegi Attila), Margaret (Moldován Blanka), Anna (Budizsa Evelyn), omorâți sau șantajați de monstrul cu chip de om Richard, căci abilitatea de a manevra oameni era una din armele ambițiosului câine devenit mai apoi rege. Disprețul profund exprimat cu revoltă în suflet de Budizsa Evelin în rolul Annei îl incită și mai mult: Se face translația cu Atinge-mă! (Touch Me) sau cu versuri ademenitoare din Gloria: Tu erai regina mea, iar eu eram bufonul tău. Fluxul melodic duce cu el șirul atrocităților săvârșite și instalează starea de jale adâncă, de dimensiuni incomensurabile, Sfârșitul veseliei și al plânsului tăcut (The End). Acorduri grave, sunete prelungite în amurg. Corespondențele muzică - text se organizează în jurul acestor nuclee epice traduse ca evenimente tragice tulburătoare. Aliați, dușmani sau trădători, personajele sunt reunite sub spectrul crimei: lordul Buckingham (Nagy Orbán), Catesby (Gaál Gyula), Hastings (Frumen Gergő), Rivers (Erdei Máté), Stanley (Poszet Nándor), Brakenbury (Péter Attila Zsolt), Preotul (Varga Sándor). Costumația preponderent menținută în negru sumbru a personajelor contrastează izbitor cu albul în care apare fiul Elisabetei, succesorul la tron. Candoarea angelică e întipărită pe fața actorului-interpret Szabó János Szilárd. Dar el și fratele lui vor și închiși în Turnul Londrei și omorâți de cei doi ucigași (Orbán Zsolt și Bodea Gál Tibor). Secvențele cu ucigașii glisează spre parodie liber consimțită de regizor. De altfel, Albu István modelează în tușe sarcastice această pagină neagră din istoria Angliei. În alte roluri apar Sosovicza Anna, Fiica Elisabetei, Jankó-Szép Tamáș, Prințul de York și Bándi Johanna, Bogar Barbara, Keresztes Ágnes, cetățeni.
Pe strune de chitară tânguitoare sunt amintiți în sonurile muzicii The Doors Călăreții în furtună / În casa asta ne-am născut / În această lume suntem aruncați / Ca un câine fără os (Riders on the Storm). Piesele muzicale intercalate în curgerea epică recontextualizează cadrul narativ ce oscilează îmbietor între contemporaneitate și istorie. Muzica lui Morrison transmite un frisonant sentiment al apusului unei lumi, un crepuscul înduioșător, tragic, stază a timpului. De pe scenă se aude ca dintr-un club Viitorul e nesigur / Iar sfârșitul e mereu în preajmă. (Roadhouse Blues). Se mai poate adăuga ceva? Poate doar versurile din When The Music's Over (dar cuvintele niciodată nu se vor putea ridica la nivelul tulburător al muzicii): Când muzica se va sfârși, / Stinge lumina. Și lumina se stinge brusc. Coșmarul pus pe note ce prevestesc agonia dispare.
(foto: Tibor Jäger)